Aşa cum am mai spus în acest articol, cel mai bun prieten al fiecăruia dintre noi este chiar fiecare dintre noi, însă trăim printre oameni, iar socializarea şi comunicarea fac parte din natura noastră.

După cum spunea un prieten, nici măcar sihaştrii, cei ce decid să-şi petreacă zilele izolaţi, departe de civilizaţie, nu sunt singuri. Sunt înconjuraţi de alte fiinţe cu care comunică într-un fel sau altul.

Din fericire, aceste cazuri sunt destul de rare şi marea majoritate a oamenilor preferă să se înconjoare de alţi oameni. Aceasta este de fapt esenţa structurii societăţii. Indiferent cât de modernă sau primitivă este ea.

Unii oameni sunt veseli, zâmbesc tot timpul, sunt amabili, au ceva frumos şi bun de spus, comunică cu oricine, oricând. Sunt pozititvi, deschişi, dornici de comunicare.

Alţii au probleme în a relaţiona. Sunt cei pe care îi vedem mai tot timpul singuri şi care nu intervin aproape niciodată în discuţii, iar când se află în compania altor persoane, în cadrul unor întâlniri organizate, se izolează într-un loc şi nu participă activ la evenimentul respectiv. O fac mai mult dintr-un fel de obligaţie.

Pe aceşti oameni îi compătimim şi îi numim generic “introvertiţi”, deşi noţiunea este greşit asociată cu ei. Ei sunt, de fapt, în incapacitatea de a relaţiona, din diverse motive.

Încă de la o vârstă foarte fragedă am fost îndoctrinaţi cu restricţii: “Nu ai voie..”, “Nu trebuie…”, “Nu faci…” etc.

Am observat o regulă general valabilă şi anume că atunci când faci afirmaţii negative oamenii le acceptă imediat, iar când spui ceva pozitiv oamenii sunt foarte restrictivi şi suspicioşi. Dacă informezi o persoană despre efectele negative ale unu produs, de exemplu, imediat îşi însuşeşte acest lucru, pe când dacă îi explici caracteristicile pozitive aduce imediat în discuţie problema: „Dar de unde să ştiu eu că este adevărat?”

Cum ţi s-ar părea dacă ai putea învăţa să accepţi, să fii deschis noului, să poţi face diferenţa corectă dintre a încerca şi a eşua. Mai bine spus: să fii capabil să îţi asumi riscul de a greşi.

Atunci când suntem mici, ne e mult mai uşor să legăm prietenii şi să avem încredere în ceilalţi. Odată cu înaintarea în varstă însă, devenim din ce în ce mai suspicioşi şi ajungem la un punct în care ne pierdem încrederea în ceilalţi.

Cunosc din ce în ce mai multe persone care nu se sfiesc să afirme că nu au încredere în nimeni. Au încredere doar în forţele proprii şi sunt convinse că vor avea parte de tot succesul din lume fară a recurge la ajutorul celorlalţi. Nu spune nimeni că trebuie să ai încredere oarbă în ceilalţi şi să te bazezi pe ei în tot ceea ce faci, însă vor exista şi momente în care vei avea nevoie cu siguranţă de cineva alături care să te ajute să treci peste un anumit obstacol sau pur şi simplu să iţi dea un sfat. Abia atunci vei realiza cât de greşită a fost atitudinea ta la început şi îţi va fi cât se poate de dificil să accepţi că ai nevoie de ajutor.

Şi, se apre că la fel cum antipatizăm “la prima vedere”, simpatizăm, admirăm şi ne îndrăgostim (chiar dacă nu la fel de des cum antipatizăm), tot la prima vedere. Poate vă întrebaţi de ce afirm că nu la fel de des. Mă bazez pe varianta cu perechea simpatică a exerciţiului din acelaşi atelier – al Lisei Bourbeau – în care niciunii nu ne-am găsit perechea la fel de repede.

M-a bulversat oarecum descoperirea – adică purtăm tot timpul vesta antiglonţ? M-am gândit că are legătură cu instinctele de conservare, că probabil suntem programaţi să ne dăm seama de pericole foarte rapid şi că simpatiile, fiind “detalii”, se pot construi – şi e chiar recomandabil să fie aşa – în timp.

Profetul şi unul dintre însoţitorii săi veniseră într-un oraş să predice. Curând, un adept al învăţăturilor lui ajunse la el şi îi spuse: “Stăpâne, nu e decât prostie în acest oraş. Locuitorii sunt atât de încăpăţânaţi! Nimeni nu vrea să înveţe nimic. Nu vei preface niciuna dintre aceste inimi împietrite.” Profetul răspunse binevoitor: “Ai dreptate.”

Curând după aceea, un alt membru al comunităţii se apropie de Profet. Strălucind de bucurie, îi zise: “Stăpâne, te afli într-un oraş norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învăţătură şi îşi deschid inimile cuvântului tău.” Mohamed zâmbi cu bunătate şi spuse iarăşi: “Ai dreptate.”