Era cândva un regat. Acest regat era condus de un rege şi  o regină minunaţi. Toţi supuşii îi iubeau pentru bunătatea şi înţelepciunea lor. Toată lumea era fericită. Într-o zi, regele vecin a pornit război împotriva lor, invidios pe bunăstarea şi fericirea lor. Parte din strategie a fost să le otrăvească fântânile, dar nu ca să îi omoare, ci ca să înnebunească. Toţi locuitorii regatului au băut apa otravită şi au înnebunit. Regele şi regina, nefiind oameni de rând, nu au baut pentru că ei beau numai băuturi alese, aşa că au rămas întregi la minte.

După ce şi-au pierdut minţile, supuşii au vrut sa-i omoare pe rege şi pe regină pentru că aceştia din urmă nu le mai placeau şi nu erau ca ei. Atunci regina, în înţelepciunea ei, l-a sfătuit pe rege să bea şi ei apa aceea ortăvită şi să devină nebuni asemeni supuşilor lor.

Miercuri. O zi obişnuită. Aceaşi rutină. Nimic deosebit. Doar eu mă simt altfel. Mă simt aşa… de parcă îmi lipseşte ceva.

Toată ziua m-am gândit la asta. Spre seară, m-am aşezat la calculator şi am deschis o pagină de Word. Aveam o temă de făcut: articolul de joi. Mă holbam la pagina albă ca laptele şi nu ştiam ce să scriu. Puriceii ăia mici şi negrii numiţi litere nu vroiau deloc să se aştearnă. Nu pot spune că eram obosită. Nu pot spune că aveam mintea vraişte. Nu. Pur şi simplu era un gol imens. Aş fi dat drumul la muzică. Ce să ascult, ce să ascult? În “preferate” văd: Paula Seling –  Ploaie în luna lui Marte.

Vino miercuri, 16 februarie, la ora 19:00 la Caffffe Creativa (hartă) să bem un ceai cald alături de Viorel Copolovici, omul care a renunţat la job pentru a-şi “satisface” pasiunea pentru “bucătăreală”.

Viorel are astăzi unul din cele mai citite bloguri culinare din România – şi anume Prânzul din Caserolă. De puţin timp a reuşit chiar să-şi deschidă restaurantul mult visat.

O să ascultăm povestea lui Viorel şi o să-i punem întrebări. O să socializăm, o să râdem şi o să ne umplem de energie după o zi de miercuri. Altfel spus: o să ieşim din rutina săptămânii şi o să ascultăm o poveste de succes!

Citeşte interviul cu Viorel Copolovici despre visul său aici.

Rezervă-ţi un loc din cele 20 prin formularul de mai jos.

“Oamenii sunt fructe sau numere?” m-a întrebat un OM.

“Cred că suntem nişte fructe numerotate”, i-am răspuns. “Fiecare fruct dintre noi are un număr. Sunt convinsă că suntem trecuţi undeva, într-o hârţoagă groasă şi prăfuită, pe inventar.”

Am plantat un pui de gutui în grădină. Era mic cam cât o nuia. Din aceea cu care sunt ameninţaţi copiii când nu sunt cuminţi…

O vreme l-am îngrijit. L-am săpat, l-am udat, am curăţat buruienile din jurul lui. Ba chiar i-am pus o proptea care să-I ghideze către înalţimi. A crescut frumos. Un an. Al doilea an. Apoi am uitat de el.

A crescut în continuare, numai că aracul i-a “rămas mic”. Buruienile au început să-l acopere, iar el, sufocat si sălbatic, şi-a croit drum către cer aşa cum a crezut el de cuviinţă.

Era o dimineaţă rece de noiembrie. Era suficient de dimineaţă încat afară încă să fie întuneric şi Alex să nu aibă niciun chef să se dea jos din pat ca să plece la birou. De fapt avea chef să mai doarmă şi să scape de întrebarea: “Oare de ce continui să am acest loc de muncă şi nu încep afacerea mea la care mă gândesc de atât de multă vreme? Ohhh da, nu am timp. Off, ce mi-ar plăcea să am timp…

Timp?… auuuch! …s-a facut deja 7:05… iarăşi o să întârzii!…”.

Acest moment s-a întâmplat pe 29 Noiembrie 2007. În acea perioadă Alex nu ştia că există training-uri sau cărţi de dezvoltare personală care îl pot ajuta să treacă mai repede de la idee la acţiune.

Există o poveste care spune că un jurnalist îl tot urmărea pe Mahatma Gandhi pentru a-i cere un interviu pentru ziarul la care lucra. Gandhi îl refuza de fiecare dată într-un mod politicos.

Dar odată jurnalistul l-a întrebat direct: “Care este mesajul dumneavoastră pentru oameni?”.

Şi Gandhi a răspuns: “Mesajul este viaţa mea!”.

Care este mesajul dat de viaţa ta?

O să încep cu o poveste şi o să continui cu câteva idei simple, pe înţelesul tuturor. Povestea, care-i de fapt un schimb de replici între câteva persoane, sună cam aşa:

Tatăl: Vreau să te căsătoreşti cu o fată pe care o aleg eu.
Fiul: Îmi voi alege singur mireasa.
Tatăl: Dar fata este fiica lui Bill Gates.
Fiul: Păi, în acest caz… bine!

Ziua următoare tatăl se duce la Bill Gates.

Tatăl: Am un soţ pentru fiica dumneavoastră.
Bill Gates: Dar fiica mea e prea tânără pentru o căsnicie.

V-aţi gândit vreodată că noi doar ne complicăm viaţa aici, în oraş? De cât timp n-aţi mai fost la ţară? Noi, cei de la oraş nu avem timp. Cică! Bunică şi bunicul de la ţară de ce au mereu timp? De ce noi, cei de la oraş, suntem “stresaţi” în timp ce ei nu sunt. “Ţară” şi “oraş”, mediul rural şi mediul urban… oricum ar fi, aţi înţeles ideea.

Am găsit o poveste foarte drăguţă pe care o împart şi cu voi. Aştept păreri în josul paginii.