Cu toţii avem pasiuni, fie că ne plac instrumentele muzicale ori să practicăm vreun sport, desenatul, fotografia, dansul, cititul, pescuitul, gătitul sau o mulţime de alte activităţi care ne entuziasmează şi ne captivează.
Dar ce sunt pasiunile?

PASIÚNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă şi intelectuală deosebit de intensă şi stabilă, manifestată ca o tendinţă care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenţa acţiunii lor. 2. Înclinaţie vie, însoţită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦ Dorinţă, aspiraţie. (dexonline.ro)

Pasiunile ne energizează, ne încarcă pozitiv şi ne acaparează, atunci când facem ceea ce ne place nu contează că e trecut de ora 00:00 sau că am sărit peste cină.

Pe Deborah o ştiu din clasa întâi. Am fost colegi câţiva ani de zile. Apoi am cam pierdut legătura… până când s-a inventat Facebook-ul. Zilele trecute am observat total întâmplător faptul că îşi publică pe internet fotografiile pe care susţine că le face singurică.

E pasionată de fotografie deşi deja e studentă la actorie şi în paralel la arhitectură! Mi-am zis: “Wow, uite încă un om pasionat!” şi m-am decis ca după ani de “tăcere” să-i cer un interviu. Ce-a ieşit e mai jos.

Ah, şi, azi – 12 septembrie – este ziua ei. Face 20 de ani! La mulţi ani, Deborah! :)

Ce straniu că ne schimbăm atât de mult pe parcursul unei vieţi, atât fizic, cât şi pe plan mental.

Uneori generalizăm şi catalogăm oamenii foarte din scurt: fie după cum se îmbracă, fie după cum arată (fizic), fie după primele gesturi sau după personalitate. Dar viaţa de fapt ne demonstrează că toate acestea sunt irelevante pentru că oamenii sunt capabili să se schimbe foarte rapid şi uşor.

Poate că titlul acestui articol e puţin eronat. Poate nu avem de fapt de învăţat 11 lucruri de la cei mici, ci trebuie doar să ne amintim 11 lucruri pe care le-am uitat, dar le ştiam atunci când eram mici…

Şi, deci, să purcedem:

Pe Ana am cunoscut-o total întâmplător la un marş de biciclete. De atunci e aşa cum am văzut-o prima dată: un zâmbet. Nu de mult timp am aflat că se ocupă cu wallstickere (sau stickere de pereţi) şi îşi vinde lucrările alături de prietena ei, Bianca, prin intermediul unor Cai verzi pe pereţi.

Cum să nu iau la întrebări o don-şoară biciclistă, ecologistă, care-şi dă demisia pentru a face ce-i place cel mai mult – şi anume wallstickere?

Deci, uite ce-am întrebat şi uite ce mi-a răspuns:

Aţi observat cum noi, românii, suntem crescuţi ca să plecăm din ţară spre un teritoriu “mai bun, mai frumos, cu mai multe oportunităţi”? La noi o parte foarte mare din populaţie poate să vorbească engleză şi visează la plecare. Cine mai e ca noi? În alte ţări (Franţa, Spania, Italia, Ungaria etc.) abia găseşti pe cineva cu care să te înţelegi în engleză.

Nu pot să spun: “Recent există un trend: tinerii pleacă în State sau în UK.” căci… nu-i un trend recent de fapt. Ci e doar un trend care creşte tot mai mult.

Fie că-i vorba de studenţi sau nu, eu sunt totalmente ANTI-plecatul din România.

Pe Simona Buzatu n-am apucat s-o cunosc în persoană pentru că, fie vorba între noi, este workaholică. Dar cineva spunea că dacă ceea ce faci este din pasiune, atunci acel lucru nu se numeşte “muncă”. Deci Simona-i atât de pasionată de ceea ce face că încă n-am apucat să ieşim la o cafea. Din păcate acest interviu este făcut prin e-mail. Zic din păcate pentru că probabil face to face îi puneam întrebări şi mai interesante.

Am hotărât s-o intervievez pe Simona pentru că îi admir atitudinea. Da, de aceea. Fără nicio legătură cu munca pe care a prestat-o până acum. Simona este pasionată de artă şi aşă ajuns să-şi câştige în ziua de azi existenţa prin desenarea mai multor site-uri. Un om care trăieşte din freelancing este mereu de admirat!

Aşadar, interviul:

Pe Vlad l-am cunoscut acum muuult timp. Cert este că deşi l-am cunoscut de mult, e unul dintre oamenii (puţinii oameni) cu care drumul vieţii s-a reintersectat după ce am terminat şcoala.

Am hotărât să-l intervievez pe Vlad pentru că este un exemplu viu al unul om pasionat, care face ce vrea, cum vrea şi are nişte rezultate pe care mulţi le pândim. La doar 16 ani mi-a câştigat toată admiraţia posibilă pentru munca lui de webdeveloper şi webdesigner care ar putea fi angajat cu un salariu fantastic la cine-ştie-ce-firmă din străinătate.

Trăim în stereotip, în prejudecăţi, în rutină… lumea (oare la cine mă refer când zic “lumea”?) se uită urât la tine dacă faci ceva ieşit din comun, ceva ce nu s-a mai făcut. Oare cât de sănătos este să gândeşti pe dos? Mi-am cumpărat o carte “inspiraţională” de curând. Înainte să vă zic cum se numeşte vreau să vă spun pe scurt 3 poveşti care mi-au rămas în cap. :)

Prima poveste: Pe vremuri (prin 1960, să zicem) atleţii care săreau la înălţime foloseau o tehnică numită “Western Roll” – vasăzică săreau paralel cu bara. Recordul olimpic până atunci era de 1.72 m. Dar în 1968 Dick Fosbury, un altlet mai puţin cunoscut, a făcut un nou record: a sărit 2.24 m! În loc să abordeze bara frontal, a abordat-o cu spatele! CU SPATELE?! Da, cu spatele.