În urmă cu foarte puţin timp am avut şansa să fac o alegere care mi-a oferit oportunitatea de a cunoaşte un om extraordinar. Datorită lui am cunoscut alţi oameni, datorită cărora voi cunoaşte alţii. Este exact efectul despre care vorbeam mai sus.

Alegerea pentru care optăm este extrem de importantă, întrucât te poate introduce într-un sistem de valori superior propriului tău sistem şi din care poti învăţa. În asta constă esenţa întregii  noaste existenţe: în a învăţa!. Indiferent ce facem. Bun sau rău.Nu ne oprim niciodată din învăţat. De cele mai multe ori din nefericire învăţăm din greşeli.

Deşi scopul aparent al muncii unui om sunt banii, ei nu sunt altceva decât instrumentul prin care ne atingem scopurile reale.

Vreau să câştig bani să îmi pot permite o excursie. Ok. Vreau Bani. Dar nu banii sunt scopul final, ci excursia. Banii sunt instrumentul. De ce am nevoie de excursie? Aparent pentru deconectare din rutină, pentru relaxare. Dar ce se întâmplă după ce excursia se încheie? Îmi rămân amintirile: locuri, oameni, întâmplări. Asta înseamnă  că am mai învăţat ceva! Informaţiile pe care le cumulezi se numesc cunoştinţe, iar cunoştinţele implică procesul de învăţare.

Dacă îţi doreşti ceva, visezi ceva anume, dar nu ţi-ai făcut un scop din a îţi îndeplini visul, înseamnă că nu ai găsit motivarea pentru a o face. După cum mi-a spus cineva: puterea cu care tu transmiţi universului dorinţa ta este puterea cu care ţi se va îndeplini dorinţa. Dacă spui: “Mda… mi-ar plăcea.“, universul îţi răspunde: “Mda… poate vei avea.“. Totul depinde de tine. De cât de puternică este dorinţa ta. De cât de mult te implici în îndeplinirea dorinţei tale.

Pentru asta este impetuos necesar să îţi găseşti motivaţia supremă. Şi foarte important este să reuşeşti să nu o pierzi în timp. Depinde de tine.

Găseşte-ţi visul. Gândeşte-te cât de important este. Ce loc ocupă în viaţa ta. Apoi descoperă adevăratul motiv pentru care îţi doreşti acel lucru. Dacă vei face asta şi vei avea suficient de multă voinţă pentru a nu ceda, visul tău este ca şi împlinit!

Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs.
- Henri Coandă

OK. Asta e o parte din realitatea din jurul nostru. Ce (ne) facem?

Am 2 filme pentru tine + un experiment. În filmul 1, fără vreo pretenţie de analiză riguroasă, vizionăm împreună 4 scene, adică alternative de comportament la „statusul” descris mai sus. Vezi că e mai mult o glumă, nu o lua prea tare în serios. Apoi am pregătit filmul 2 – dacă ai chef şi timp de ajuns până acolo. La final o să vezi şi experimentul pe care ţi-l propun.

FILMUL 1.

Scena 1. CE FAC MAJORITATEA OAMENILOR? Un fel de Valea Plângerii, o complacere veşnică în realitatea nu tocmai roz, uneori vânătoare de pisici şi de capre ale vecinului, fugărirea căţeilor (comunitari) cu covrigi în coadă, iluzie de cai verzi – pe pereţi sau nu.

FINALITATEA: plânsete, „caterincă”, senzaţional, greve, crime’n stradă, divorţ în direct. Măcar e zgomot…

Scena 2. CE FACE MAJORITATEA MICĂ? Meci de tenis. Ai fost la vreun meci de tenis? Majoritatea mică aude mult, ascultă puţin. Mai mult se amuză sau se minunează. Unii chiar pleacă din ţară. Dar fără prea multă dramă. Pur şi simplu pleacă. Definitiv sau doar pentru o perioadă de timp. Într-un fel, majoritatea mică sunt cei fericiţi. Pentru că atenţia lor este direcţionată la păpica de la prânz, la party-ul de saptămâna trecută, la noul mobilier din casă.

FINALITATEA: ceva mirare + fericire parţiala = realitate paralelă.

Scena 3. CE FACE MAJORITATEA ŞI MAI MICĂ? Sunt şi câţiva „lunatici” care strigă la Lună. În fiecare lună. Chiar în fiecare zi. Ce strigă? Păi divese: cum că noi avem mare, dar şi munte. Cum că avem olimpici, premii internaţionale, filme bune, cultură, oameni inteligenţi. Cum că e o mare prăpastie între „viaţa publică” (?) şi România reală. O parte din „lunatici” mai fac şi câte ceva relevant ca să-şi susţină strigătele la Lună.

FINALITATEA: multe strigăte la Lună + energie multă investită.

Scena 4. CE FACE MAJORITATEA MINORĂ? Nimic. Ei sunt ocupaţi cu ale lor. Toate’s noi şi toate’s vechi. De fapt, probabil că ei sunt fericiţi. Sunt Zen. Mai mult decât Zen. Sunt cei care au acelaşi comportament şi in România şi în Congo (scuze celor din Congo, dar nu aveam alt nume de ţară în minte) şi în State sau unde vreţi voi.

Hai să schimbăm niţel cadrul. Dacă mai eşti pe aici, hai să trecem la Filmul 2.

FILMUL 2.

Despre cultura organizaţională şi „cultura de ţară”.

Pentru că lucrez în training şi resurse umane iţi propun să facem o paralelă între cultura organizaţională şi „cultura de ţară”. Mai în glumă, mai în serios.

Pe scurt, avem de-a face cu un set de norme, reguli, valori şi simboluri utilizate de o adunare de oameni, fie ea şi un „popor”.

Într-o organizaţie reţeta pare simplă, nu? O sumedenie de pixuri, discursuri înflăcărate, tricouri, calendare, relaţii între oameni şi agende cu sigla frumos vorbitoare. Toate în aşa fel încât inima indivizilor să vibreze „a grup”, a apartenenţă. “Eu”-l devine “Noi”. „Noi” suntem mari şi frumoşi, „Noi” facem ca lucrurile să se rostogolească la vale, „Noi” mişcăm lumea.

Dar ce facem cu-cool-tura de ţară? Judecând după aceste criterii, aparent ai spune că „Noi” nu prea mai avem cultură de ţară. Tot ce înseamnă simboluri, valori se pare că le-am cam rătăcit printre dosarele nomenclaturiştilor. Ca să nu mai vorbim de norme şi reguli…

Teoria, însă, ne spune că o organizaţie are o cultură organizaţională, fie că şi-a propus, fie că nu. Fie bună, fie rea, în funcţie de un standard comun acceptat. Probabil şi noi ca… adunare avem un soi de cultură, fie ea rea sau bună.

Ce faci însa cu acea cultură care devine stil de viaţă? Şi acel stil de viaţă devine nociv. Ce faci când „Noi” suntem infestaţi de propria cultură? Ce faci când „Noi” am ales cultura negativă? Şi ea ne alege pe noi? Aproape că avem în ADN-ul culturii noastre „mondene” să nu ne placă de noi. Să nu ne prea pese de noi… Sau?

Ce facem? Păi filmul 1 era cel cu alternativele. Şi poate mai găseşti tu şi alte „majorităţi”. Acum vreau să împărtăşesc cu tine un gând. Un gând despre o formă de patriotism…

Despre patriotismul “cool”.

Îţi propun o formă de patriotism. Patriotismul “cool”. Nu întâmplător folosesc asocierea cu un cuvânt în limba engleză, deşi ştiu că îi voi supăra pe cei care apără fiecare cuvânt din limba română. Pe de altă parte, nu cred în naţionalismul extrem. Mai mult, cred că forma extemă de naţionalism ne aduce mai multe prejudicii decât beneficii.

Tocmai exagerarea diminuează puterea patriotismului, făcându-l să pară o deviaţie nesănătoasă. Cum am scris şi pe site-ul lui Mihail Muşat (mulţumesc, Mihail!) cred că este sănătos să promovezi cultura, ţara şi locurile în care ai crescut, cum la fel de important este să vezi şi realitatea, să nu ai o lentilă care să-ţi ascundă părţile negative. Împăcat cu cine eşti şi dornic să construieşti lucruri, ai o şansă să schimbi în bine lucrurile. Simplu de zis. Multă muncă de făcut.

APROPO DE MUNCĂ, ÎŢI PROPUN UN EXPERIMENT.

Gândeşte-te cu câţi oameni din jurul tău vorbeşti despre România. De pildă – în ultima lună. Cu câtă lume ai vorbit despre România în ultima lună? Asta e şansa noastră: noi vorbim mult de ţara noastră. Facem mai puţin, da, dar vorbim mult. Un străin care ajunge în România şi ne cunoaşte o să ne spună că e multă energie investită pe subiectul „România”.

Ce-ar fi să vorbeşti timp de o lună de bine despre România cu prietenii tăi? Nu agresiv de bine, căci s-ar putea să primeşti priviri ciudate. :)

Timp de o lună încearcă să găseşti lucruri pozitive în realitatea în care trăieşti. Alege-ţi subiectele preferate (constructive) de conversaţie, caută soluţii pentru proiectul de la birou (şi nu doar probleme), încurajază-i pe cei din jurul tău să facă lucruri constructive.

Şi mai e ceva.

Vorbeşte frumos cu oamenii de la ghişeu. Sau de la coadă de la bancă. Salută-i pe cei care strâng gunoiul din stradă. Mergi la o cafea cu tine. Nu mâine. Azi. Întreabă-te în ce film eşti. Dar, mai ales ce film îţi doreşti pentru tine. Pe bune. Apoi poate ai o decizie în cunoştinţă de cauză, asumată – dacă pleci din ţară, dacă plângi, dacă te revolţi sau dacă râzi. Dar măcar faci ceva concret şi constructiv. În România sau în afară.

O luna. Ăsta e pariul. O lună de gânduri pozitive despre tine şi despre realitatea din jurul tău. Şi apoi vezi care e filmul tău.

Tu unde te regăseşti? Care e filmul tău?

Cine a scris acest articol?

Florin Ghinda

Florin Ghinda este un om excepţional tocmai datorită atitudinii sale pozitive. El este fondatorul siteului RomâniaPozitivă.ro, o platforma a informaţiilor pozitive despre România. Pentru noi este acel om care ne aminteşte mereu că se poate.

Poţi să intri în contact cu Florin prin Facebook.

Optimistul vede mereu partea plină a paharului, pesimistul vede mereu partea goală a paharului iar realistul ştie că dacă va sta mult lângă acest pahar va fi nevoit la un moment dat să-l spele…

Dar, newsflash, paharul este MEREU plin.

Fie că e plin de apă, Cola, whiskey sau aer, el, în sinea sa, este mereu plin cu ceva. Pentru pesimist e plin cu aer, pentru optimist plin cu… cu ce vrea el. Tocmai asta-i chestia, tocmai aici e revelaţia. Paharul nu trebuie să fie plin cu aur sau cu argint… ci cu ce vrei tu. Când paharul are în el ceea ce tu vrei să aibă în el, atunci eşti un om fericit, un optimist de nota zece.

Probleme vs. Oportunităţi

Acum un an de zile citeam o carte de dezvoltare personală şi autorul îmi zicea: “Transformă problemele în oportunităţi!”.

Mult timp am stat precum un călugăr budist şi am meditat: CUM?! Cum să transform eu o problemă într-o oportunitate?

Am început să-mi dau exemple concrete pentru a încerca să le transform în oportunităţi. Mi-am zis: Merg pe bicicletă şi undeva la 10 km de casă fac pană. … Cum transform eu problema asta în oportunitate? Şi n-am găsit o soluţie. Oricât am stat şi m-am gândit, n-am reuşit să fac transformarea.

Dar apoi chiar am făcut pană la 10 km de casă. Chiar am păţit-o. De ce mi-era frică, de aia n-am scăpat. Şi oportunitatea în care am transformat-o a fost că am stat de vorbă cu mine timp de aproape două ore, cărându-mi bicicleta pe pană prin oraş. A fost o seară benefică din toate punctele de vedere. Aveam pană, e drept, şi ajunsesem târziu acasă… dar a fost fix pauza de care aveam nevoie. Dacă nu făceam pană eram blocat în viteza rutinei.

Acum vad mereu oportunităţi în probleme

Mereu am crezut că problemele trebuiesc transformate în SUPER-oportunităţi, dar nu-i aşa. Problemele trebuiesc vizualizate şi luate în calcul ca nişte oportunităţi. Vasăzică atunci când ai o problemă trebuie să gândeşti aşa: “Ce din ce am făcut acum nu aş fi făcut dacă nu aveam problema asta?”.

Şi culmea, din fiecare piedică trăită am ajuns să găsesc o parte cel puţin pozitivă, dacă nu chiar o super-oportunitate.

De când gândesc aşa, mi-am schimbat toată atitudinea negativă. Nu mă mai enervez aşa uşor şi aşa repede. Automat arăt oamenilor că problemele lor sunt de fapt avantaje. Ei nu le văd pentru că nu “s-au antrenat” să vadă partea pozitivă, dar eu am făcut-o. Am încercat-o pe pielea mea.

Viaţa-i muuult mai frumoasă când vezi paharul ca fiind mereu plin cu ceea ce vrei tu.

Această teorie nu există cu adevărat de fapt. Totul a început când Danny Wallace a publicat o carte intitulată “Yes Man” după ce un necunoscut i-a zis în autobuz într-o zi: “Zi ‘da’ mai des!”. Asta l-a făcut pe Danny să scrie o carte despre cum a început să zică timp de un an “Da” la orice.

Desigur, despre asta e vorba şi-n filmul despre care am scris mai sus. Jim Carrey, sau de fapt personajul pe care-l joacă în film, este un om ce nu iese din rutină, ce se ascunde mereu de realitate, ce fuge de probleme în loc să le rezolve… un om fără viaţă, fără vise, fără dorinţe, un semi-robot mi-aş permite să spun.

Exerciţiul “Yes Man”

Deşi poate suna prostesc, a spune “da” în stilul “Yes Man” este un exerciţiu foarte bun. Atât în film cât şi în carte personajele încep să spună “da” şi viaţa li se schimbă. Da, ştiu, filmele şi cărţile nu reprezintă o realitate… sau dacă o reprezintă cel mai probabil este foarte difuză.

Dar eu am făcut exerciţiul “Yes Man” şi chiar mi-am schimbat viaţă.

Când am nevoie de exerciţiu?

Acest exerciţiu nu poate “ajuta” pe oricine, desigur, dar dacă eşti genul de om care nu mai iese din casă, genul de om care-i prins într-o rutină, genul de om care a ajuns să nu mai răspundă la telefon, să nu mai aibă chef de nimic… atunci fă acest exerciţiu.

Ce face de fapt acest exerciţiu?

Face două mari lucruri…

1. Te scoate din zona de confort.

2. Te scoate din rutină.

Şi pe deasupra:

• te face să vezi oportunităţile din jur pe care de obicei le ratai sau le considerai probleme…
• te face să-ţi foloseşti timpul într-un mod diferit (spre exemplu personajul principal din film învaţă chitară, coreană, să piloteze un avion ş.a.m.d.)

Desfăşurarea acţiunii

Fă exerciţiul timp de o săptămână şi zi-mi apoi cum te-ai simţit.

Regulile ar fi următoarele:

• nu suprapune programe (adică nu spune da în cazul în care ai altceva de făcut)
• nu lăsa oamenii din jur să ştie că faci acest exerciţiu (pentru că-ţi vor cere să faci lucruri pe care chiar n-ar trebui să le accepţi)
• spune “DA!” la absolut orice plin de entuziasm

Vei face acest exerciţiu?
(aştept răspunsul la această întrebare, să ştii!) :)

De multe ori nu facem anumite lucruri din cauza temerilor. De exemplu unora dintre noi ne e frică să nu fim refuzaţi atunci când cerem un ajutor celor mai “avansaţi”, mai “buni”. Chit că-i vorba de şcoală, serviciu, donaţie sau orice altceva. Avem o frică incredibilă faţă de refuzuri.

Povestea

Am ajuns la un moment dat în viaţa mea să fiu şi eu bun la ceva. Nu contează ce… Ideea e că prieteni, dar şi necunoscuţi, au început să-mi ceară ajutorul cu diverse chestii mici sau favoruri măricele. Am ajutat pe absolut fiecare necunosc care mi s-a adresat politicos şi totodată pe fiecare prieten sau cunoştinţă. Apoi am cunoscut şi acea persoană care nu ştia cum să-mi zică că are nevoie de ajutorul meu. Îi era jenă să îmi ceară ceva, deşi eu ajutam deja tot felul de oameni. Tot ce trebuia să facă era să-mi zică. Dar nu-mi zicea, îi era jenă şi frică că o să spun: “Îmi pare rău, dar nu pot.“.

Poţi obţine tot ce îţi doreşti în viaţă dacă îi vei ajuta pe alţii să obţină ceea ce îşi doresc.

- Zig Ziglar

Mie, în primul rând, îmi era jenă să refuz oamenii care aveau nevoie de ajutor. În al doilea rând… în cele mai multe cazuri îmi făcea (şi încă îmi face) plăcere să ajut. Deci, oricum nu aş fi refuzat niciodată persoana aceea.

Între a primi un refuz şi a nu cere trebuie să alegi MEREU să primeşti un refuz.

Dacă primiţi un refuz înseamnă ca aţi cerut. Dacă aţi cerut, aţi făcut tot ce puteaţi să faceţi ca să primiţi ce aţi cerut. N-a fost să fie de data asta… mergeţi mai departe, cereţi altcuiva.

Imaginaţi-vă, ca în Sims, că aveţi deasupra capului o bară de viaţă… dar în loc de viaţă acolo strângeţi refuzuri. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Când se umple bara faceţi un upgrade, deci deveniţi mai buni.

Cereţi fără frică!

Eu am început să cer lucruri (atât mici ajutoare cât şi bunuri sponsorizate) după ce m-am prins că eu ajut cam mulţi oameni. Nu m-am gândit nicio clipă la refuz pentru că mă gândeam că daca eu nu refuz oamenii… de ce aş putea eu fi refuzat? Mulţi din cei pe care i-am ajutat eu la început m-au ajutat mai târziu. Aş putea da o listă întreagă de oameni cărora le mulţumesc că m-au ajutat cu tot felul de lucruri (de la mâncare pentru un eveniment până la HTML şi PHP).

Am văzut cât de uşor mi se deschid uşile şi am rămas plăcut surprins. Mi-am propus apoi să ajung mai sus şi mai sus. Am cerut ajutor în stânga şi în dreapta. Am cerut sfaturi (deci … o putem considera consultanţă) unor oameni ce nu credeam eu că îmi vor răspunde la un mail în veci, am cerut închirierea unui bar gratuit şi multe-multe altele.

Am trimis mailuri, am dat telefoane, am făcut cunoştinţă cu oameni, am cerut păreri şi sfaturi şi nu cred că am primit peste 2 refuzuri până acum. Şi atunci când le-am primit să nu credeţi că am început să plâng şi să mă retrag. Nu! Dimpotrivă… M-am gândit, poate chiar puţin nepotrivit, dar aşa am trecut eu peste: “Eh, doar un alt om rău ce nu vrea să mă ajute. Mergem la următorul.”.

Concluzia (schematizată)

1. Cânt ţi se cere ajutorul fă tot posibilul să ajuţi. Vei fi ajutat de cel ce l-ai ajutat fix atunci când ai nevoia mai mare.

2. Fă cunoştinţă cu oamenii pe care-i admiri sau care crezi că te pot ajuta şi nu-ţi fie frică să le ceri ajutorul. N-ai nimic de pierdut.

Jesus of Nazareth (Matthew 7: 7-8)
Ask, and it will be given you; seek, and you will find; knock, and it will be opened to you. For everyone who asks receives, and he who seeks finds, and to him who knocks it will be opened.

Şi un mic video:

Orice situaţie nefavorabilă poartă în sine sămânţa unui beneficiu echivalent, dacă nu chiar mai mare.

- Napoleon Hill

Am început cu un citat în ideea că îl vei citi acum, înainte să citeşti articolul în întregime, şi îl vei mai citi o dată după ce termini de lecturat în totalitate acest articol.

Problemele sunt oportunităţi dacă tu începi să le transformi în oportunităţi. Jeff Keller spune că “Atitudinea este totul.” şi are mare dreptate. Este foarte important modul în care tu te comporţi vizavi de o situaţie, o problemă, un eşec.

Reacţia normală a unui om în faţa unei probleme este să se plângă. Tu faci asta? Nu-i nimic. După ce te plângi gândeşte-te că problema din faţa ta îţi indică o modificare pe care o poţi face pentru a îmbunătăţi anumite condiţii din viaţa ta.

N-am fost prea clar? Sunt nenumărate exemple de persoane care au fost concediate, date afară din facultăţi sau şcoli şi ulterior au început propria afacere de succes. De exemplu Walt Disney a fost concediat de la un ziar pentru că “nu avea imaginaţie”… Acum cu toţii ştim desenele lui şi Disneyland-urile lui.

Lucrurile care ne produc suferinţă ne educă.

- Benjamin Franklin

Jeff Keller a analizat 7 feluri în care ne pot ajuta situaţiile nefavorabile.

1. Situaţiile nefavorabile ne oferă o altă perspectivă.

După ce treci printr-o problemă gravă (precum o boală cruntă), lucrurile mici precum o pană de cauciun nu te mai afectează. Aşa înveţi să-ţi canalizezi atenţia spre lucrurile cu adevărat importante.

2. Situaţiile nefavorabile ne învaţa să fim recunoscători.

Niciodată nu apreciezi un lucru până când nu l-ai pierdut. Abia atunci când nu mai ai apă caldă sau curent electric îţi dai seama că-ţi sunt “vitale”. Doar când te îmbolnăveşti începi să te gândeşi la faptul că trebuie să ai grijă de sănătatea ta.

3. Situaţiile nefavorabile ne descoperă potenţialul ascuns.

Provăcările scot la lumină ce-i mai bun din noi. Uneori chiar talentele noastre.

4. Situaţiile nefavorabile ne încurajează să facem schimbări şi să acţionăm.

Unii din noi preferă să stea comozi în discomfort în loc să facă o schimbare pentru a sta în comfort. Uneori doar o criză sau o serie de dificultăţi ne motivează suficient ca să facem schimbări. Problemele uneori sunt un mod prin care viaţa ne atenţionează că nu suntem pe drumul cel bun şi este nevoie de o schimbare.

5. Situaţiile nefavorabile ne oferă lecţii valoroase.

După ce ai depăşeşti o dată un obstacol, a doua oară vei fi mai pregătit pentru abordarea lui.

6. Situaţiile nefavorabile deschid uşi noi.

Spre exemplu pierzi un job bun şi întâmplător găseşti unul chiar mai bun. În acest caz, “problema” nu-i chiar o problemă, ci mai mult o oportunitate la care nu te-ai fi gândit.

7. Situaţiile nefavorabile ne clădesc încrederea şi respectul de sine.

Cu toţii ne simţim puternici când depăşim un obstacol, nu?

Caută să-ţi identifici “problema” cu una din cele 7 tipuri de probleme de mai sus. Aşa o să înţelegi cum problema ta este oportunitatea ta. Acum citeşte citatul de la începutul articolului din nou.