„Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti.” spune o vorbă din popor. Aş „traduce” acest lucru astfel: oamenii asemănători sunt prieteni. Dar oare chiar aşa este?

Oamenii se asociază în funcţie de interesele lor. Ştiu că sună destul de dur, dar şi prieteniile între ei constau tot în interese comune. Atunci când ai de câştigat ceva de pe urma unui om, mergi alături de el pe acelaşi drum.

În timp avem prietenii cu diverse persoane. Unele durează mai mult, altele mai puţin. În funcţie de investiţia emoţională şi de interese suntem mai mult sau mai puţin dezamăgiţi.

Se spune că “Ce-i prea mult strică.” şi eu unul nu contest acest lucru: a bea prea mult alcool nu e bine, a te suprasolicita fizic nu e bine… şi aş mai putea continua cu exemple din viaţa mea.

Întrebarea mea este: Oare chiar TOT CE E PREA MULT STRICĂ? Răspunsul meu ar fi: “Nu”… Dar tind să cred că raspunsul cel mai corect este: “Da, tot ce e prea mult strică dacă noi gândim asta.”.

Am observat că anumiţi oameni din jurul meu trăiesc după principiul “Ce-i prea mult strică.”, iar asta n-ar fi un lucru rău dacă l-ar aplica într-un mod corect în viaţa lor.

Când eram prin clasa a 8-a mama mea mă compara cu toţi colegii de clasă ce aveau note mai mari ca mine la materiile la care eu eram prost. Punct. Mai citeşte o dată prima frază căci sigur n-ai înţeles din prima.

Şi acum să explic… Mama făcea două lucruri oribile: 1. Mă compara doar cu cei mai buni ca mine. 2. Mă compara doar la materiile la care eu eram slab pregătit.

Ce spera ea să facă? Cred că încerca să mă motiveze… Ce făcea de fapt? Mă demoraliza complet, mă făcea să-mi urăsc colegii pentru că au note mai mari, mă facea să-mi urăsc profesorii la care aveam note mici, mă făcea să nu-i mai spun când se anunţă şedinţele cu părinţii etc.