Şi acum o să sară gurele rele să-mi spună că vorbesc romgleză! Jur că m-am străduit să găsesc o traducere decentă în română a acestui proverb englezesc şi n-am reuşit.

“Actions speak louder than words” înseamnă, într-o traducere neavizată de niciun profesor, “acţiunile vorbesc mai tare decât cuvintele”. Sună ciudat, aşa e?

De câte ori mergi la un interviu pentru job primeşti tot felul de întrebari la care, cel puţin teoretic, ar trebui să ai un răspuns… înalţător. „Care sunt planurile tale  pentru următorii 5 ani?” O întrebare cel puţin ridicolă, întrucât cei mai mulţi dintre noi nu ştiu ce vor face nici măcar săptămâna viitoare. Sau „Unde te vezi peste 5 ani?”. De asemeni o întrebare cel puţin nerealistă, deoarece „trăim vremuri tulburi”.

Cel mai stupid mi se pare ca un interviu pentru un post de şofer, de secretară sau de operator calculator (persoana care introduce facturi, să zicem, în sistem) să conţină asemenea întrebări „înălţătoare”.

Prima dată când am auzit de “Concediază-ţi şeful!” mi-a trecut prin minte că este o lucrare în care cei cu spirit întreprinzător primesc sfaturi utile şi încurajări pentru a-şi începe propria afacere. Mă gândeam că este un fel de ghid al începătorului în ale afacerilor. Întrucât urma să o citesc, fără doar şi poate, m-am abţinut de la orice lecturare a unor articole despre această carte, pentru a nu imi influenţa în vreun fel opinia.

În momentul în care am deschis cartea şi am citit primele rânduri am constatat că nu era nici pe departe ceea ce credeam eu că este! Pe prima copertă scrie: “Învaţă cum să-ţi gaseşti jobul pe care îl meriţi”.

Noi, românii, am fost crescuţi cu idea că le putem face pe toate.

Dacă i se strică robinetul acasă, românul nu cheamă instalatorul. Îşi spune: “Ce? Eu nu sunt în stare?”. Se chinuie până işi prinde urechile şi munceşte până îi dă de capat.

Eu cred că este un concept greşit, iar auto-gospodărirea asta exagerată este adeseori, nu numai ineficientă, dar şi distructivă. Dacă ar fi posibil ca fiecare să le facă singur pe toate, atunci nu am mai avea nevoie unii de alţii.

Croitorul ar fi şi cizmar şi zugrav şi tâmplar şi doctor şi instalator.

Pentru că trăim în comunităţi, este impetuos necesar să avem nevoie unul de celălalt.

Aţi observat cum noi, românii, suntem crescuţi ca să plecăm din ţară spre un teritoriu “mai bun, mai frumos, cu mai multe oportunităţi”? La noi o parte foarte mare din populaţie poate să vorbească engleză şi visează la plecare. Cine mai e ca noi? În alte ţări (Franţa, Spania, Italia, Ungaria etc.) abia găseşti pe cineva cu care să te înţelegi în engleză.

Nu pot să spun: “Recent există un trend: tinerii pleacă în State sau în UK.” căci… nu-i un trend recent de fapt. Ci e doar un trend care creşte tot mai mult.

Fie că-i vorba de studenţi sau nu, eu sunt totalmente ANTI-plecatul din România.

Pe Simona Buzatu n-am apucat s-o cunosc în persoană pentru că, fie vorba între noi, este workaholică. Dar cineva spunea că dacă ceea ce faci este din pasiune, atunci acel lucru nu se numeşte “muncă”. Deci Simona-i atât de pasionată de ceea ce face că încă n-am apucat să ieşim la o cafea. Din păcate acest interviu este făcut prin e-mail. Zic din păcate pentru că probabil face to face îi puneam întrebări şi mai interesante.

Am hotărât s-o intervievez pe Simona pentru că îi admir atitudinea. Da, de aceea. Fără nicio legătură cu munca pe care a prestat-o până acum. Simona este pasionată de artă şi aşă ajuns să-şi câştige în ziua de azi existenţa prin desenarea mai multor site-uri. Un om care trăieşte din freelancing este mereu de admirat!

Aşadar, interviul:

Secolul XXI este un secol trist. Este secolul în care noi ne mândrim cu faptul că evoluăm, dar parcă-parcă în anumite “domenii” ne tâmpim. Ai văzut cum arată un anunţ de loc de muncă astăzi? 99% din anunţuri spun următoarele: “Căutăm om care să reziste la stres.“, “Căutăm om care să înţeleagă că uneori trebuie să stea peste program.“, “Căutăm om gata să pună la bătaie maşina personală în anumite situaţii.“.

Căutaţi om care să reziste la stres?! Asta-i un mod foarte-foarte direct de a-mi spune că dacă mă angajez la voi clar nu o să-mi facă plăcere – voi ştiţi deja că mă veţi stresa – în fond, probabil voi, chiar voi, cei ce aţi scris anunţul, sunteţi deja stresaţi şi abia mai rezistaţi.

În ziua de azi visul celor mai mulţi oameni este să facă o facultate, un master şi apoi să-şi facă o carieră. Dar sunt oare aceşti oameni cu adevărat fericiţi, sau e o fericire superficială?

Nu ştiu, nu am făcut facultate, nu am masterul, nu am carieră într-o multinaţională… dar ceva-mi spune că oamenii aceştia-s foarte trişti şi chiar deloc de succes.

Hai să vorbim despre Mirel şi Ioana:

Mirel este un tip care nu prea ştie ce vrea. Ştie doar că după liceu urmează facultate şi că ar fi bine ca în viaţa asta (unică?) să-şi câştige pâinea bine. Nu-l pasionează biologia, anatomia, chimia sau orice alt subiect de acest gen, dar s-a gândit că ar fi bine să se facă dentist şi să-şi deschidă un cabinet privat.