Iertarea este un proces complicat, ce necesită timp şi multă deschidere către schimbare, nu o acţiune care se întâmplă rapid, ca şi cum ai bate din palme.

Iertarea presupune dragoste. Doar dacă iubeşti omul care ţi-a greşit, îl poţi ierta.

Atunci când cel căruia i-ai greşit îţi spune: “Nu am nevoie de explicaţii! Nu ai ce să îmi explici pentru că nu am ce să iert!” şi îţi întoarce spatele, este cât se poate de evident ce sentimente are pentru tine şi câtă afecţiune a investit în tine.

În primul rând, pentru a putea ierta este nevoie să îi permiţi celui care a greşit  să explice cum “s-a ajuns aici”. Trebuie să te pui în locul lui şi să încerci să-ţi dai seama ce a trăit şi ce a gândit. Aş putea numi asta: “a acorda circumstanţe atenuante”. Dacă poţi acorda circumstanţe atenuante, poţi acorda iertarea.

Doar în momentul în care te interesează cu adevărat motivele, doar în cazul în care contează cauzele şi este important să vrei să ierţi, doar atunci poţi spune că iubeşti.

Nu trebuie confundată iertarea cu toleranţa. A tolera înseamnă a trece cu vederea aceleaşi greşeli, în mod repetat. Aici intervine altă problemă. Toleranţa, în anumite situaţii este considerată lipsa demnităţii, a orgoliului.

Unii au impresia că dacă iartă repetat acest lucru îi face să se simtă buni. Complet greşit! Iertarea repetată sau tolerarea îi face doar victime. Victimele unui rol de “om bun”.

Femeile iartă mai uşor: infidelităţile soţului, grosolăniile bărbaţilor, năzbâtiile copiilor, răutăţile soacrei, perversitatea “prietenelor”. Asta pentru că au tendinţa să se victimizeze.

Deşi se spune că în dragoste nu trebuie să existe orgoliu, iertarea înseamnă trecerea peste orgoliu.

Dar ce reprezintă asta, de fapt? Ce se întamplă în mintea şi inima unui om atunci când spune că Iartă?

Cu toate că greşeala sau nedreptatea ce i-a fost facută poate încălca pricipiile, regulile sau îl răneşte ori îl jigneşte, el consideră că poate trece cu vederea acest lucru şi poate merge mai departe.

Dar cum?

Oamenii au puterea de a se vindeca sufleteşte prin uitare. Iertarea echivalează cu uitarea. Ascunzi undeva, într-un colţ al minţii, întâmplarea aceea care te-a făcut să suferi. O fereci bine în spatele unor uşi grele, imaginare şi o laşi acolo. În timp, rana pe care ţi-a provocat-o se vindecă. Aici intervine uitarea. Numai că, uneori vezi cicatricea şi aceasta îţi reaminteşte. Dacă rememorarea îţi provoacă resentimente şi durere, atunci este evident că nu ai reuşit să ierţi.

Uneori iertăm foarte uşor. Asta pentru că vrem să trecem peste toata suferinţa provocată de constientizarea explicaţiilor.

Mai există varianta: “ierţi, dar nu uiţi”. M-am întrebat de multe ori: “Cum vine asta?”Să ierţi, dar să nu uiţi. Mie îmi sună a răzbunare. Cred că unii  nu fereacă uşile acelea grele, imaginare şi le lasă aşa… întredeschise. Aşteaptă momentul prielnic în care, retrăind momentul “întâmplării”, se simt minunat făcând reproşuri. În asta constă răzbunarea. Nu are legatură cu uitarea. Este premeditat. Este răutate pură.

Tot ce am spus mai sus se poate rezuma la urmatoarele:

- Iertarea provoacă suferinţă.

- Iertarea  presupune uitare.

- Iertarea înseamna deschidere şi bună-voinţă.

- Iertarea arată cât de puternic eşti.

- Iertarea este cea mai evidentă dovadă de dragoste.

Aşa cum spunea Mohandas Gandhi: Cei slabi nu vor putea niciodată să ierte. Iertarea este calitatea celor puternici.

TU cat de puternic esti?

Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţă este să ai cuvinte în inimă, pe care nu le poţi pronunţa. (James Earl Jones)

Iubirea este un element instabil. Creşte aşa… ca praful de copt pentru prăjituri când îl combini  cu o soluţie acidă. Il simţi acolo, în tine, cum creşte şi creşte şi te umple. La un  moment dat îl simţi că a crescut atât de mult, încât nu mai are loc. Ce te faci atunci? Singurul mod în care te poţi elibera de presiunea aceea ce devine insuportabilă este să spui “Te iubesc”.

Când spui asta simţi cum iubirea iese din tine (prin gura ta – singurul loc princare poate ieşi) sub forma unui abur  şi se revarsă asupra celuilalt, învăluindu-l, cuprinzându-l şi toropindu-l ca  un val de căldură. Tu te uşurezi, iar toată presiunea aceea dispare. Apoi o iei de la capăt.

Nu mă refer la nimic erotic, sexual sau  eu ştiu ce altceva are legătura cu Femeia şi Bărbatul. Iubirea poate fi pentru mama ta, sau pentru copilul tău, sau pentru oricine altcineva.

Îi compătimesc pe cei care nu pot spune “Te iubesc”. Am auzit tot felul de justificări. Cum că anumite “lucruri” nu au nevoie de cuvinte, sau că esti ridicol şi dai dovadă de prea multă sensibilitate dacă o spui. Aiurea!

Cred  că este nevoie de aceste cuvinte mai mult decât vor unii să recunoască. Şi dacă iubirea este aşa cum o simt eu că este, a spune “ Te iubesc” este un mod simplu şi inofensiv de a îţi permite să fii egoist. O faci în primul rând pentru tine, apoi pentru celălalt.  De ce pentru celălalt? Pentru că, uneori, oamenii au nevoie de confirmări. Nu pentru că nu ştiu sau pentru că sunt nesiguri, ci pentru că lucrul acesta îi hrăneşte şi îi face  mai puternici. Îi impulsionează şi îi întăreşte. Aşa cum femeile au nevoie să li se spună că sunt frumoase, iar barbaţii că sunt cei mai importanţi.

Eu aş vrea să mi se spună în fiecare zi “Te iubesc”. Sau chiar mai des. Să recuperez toate zilele în care  nu mi s-a spus şi pentru toate zilele în care nu m-am simţit iubită.

Consider că a nu putea spune aceste cuvinte este dovada unei impotenţe emoţionale. Dacă simţi, cum să nu poţi spune? Nu pot înţelege asta!

Trebuie să fii puternic pentru a o spune şi totodată destul de slab pentru a avea nevoie. Orice are un opus, iar noi oamenii ne completăm unii pe ceilalţi.

Totul este iubire. Însăşi esenţa existenţei fiecăruia dintre noi. Cum să nu poţi sau să nu ai nevoie să  spui “ Te iubesc”?!

Inima umană simte lucruri pe care ochii nu le pot vedea şi ştie lucruri pe care mintea nu le poate înţelege. (Robert Valett)

Cineva mi-a spus: „Cum poţi să spui că iubeşti un OM, dacă tu nu te iubeşti pe tine?!”

Nu mă gândisem niciodată la iubire din punctul ăsta de vedere. Până la un moment dat, vedeam iubirea ca pe un devotament total. Ca pe un fel de abandon, în care Tu nu mai contezi şi scopul tău este sa-l faci pe celălalt fericit. Din păcate, era un concept total eronat. În clipa în care tu nu mai contezi şi esti dispus să faci lucruri sau să accepţi compromisuri care îţi întinează percepţiile şi principiile, în clipa în care TU încetezi să te mai iubeşti pentru un motiv anume – pe care tu îl crezi întemeiat – eşti la începutul sfârşitului.

Oamenii nu se schimbă. Ei pot să-şi modeleze anumite caracteristici şi să renunţe temporar la anumite obiceiuri dintr-o aşa-zisă iubire nemasurată. Au impresia că sunt în stare de orice, oricând, din iubire. În momentul  în care motivaţia dispare, oamenii îşi revin la forma iniţială.

Mă întorc acum la întrebare: trebuie să te iubeşti pe tine pentru a putea iubi pe altcineva?

DA! Cu siguranţă, DA! Acelaşi lucru este valabil pentru aproape orice faci. Poţi să respecţi, dacă te respecţi, de exemplu. Sau poţi cere îngăduinţă, dacă eşti îngăduitor.

Prin tine, poţi da exemplu şi poţi avea pretenţii. Pentru tine ceilalţi pot deveni oglinda ta. Nu poţi vedea ceva frumos, dacă tu eşti insipid.

Tot ceea ce pretinzi de la ceilalţi trebuie să testezi întâi pe tine. Vrei să fii iubit? Iubeşte-te! Vrei să fii respectat? Respectă-te! Vrei sinceritate? Fii sincer!Vrei ca oamenii din jurul tău să fie buni? Fii tu însuţi bun!

Se spune că orice acţiune are un efect. Dacă vrei ca efectul să fie pozitiv, fă în aşa fel încât acţiunile tale să fie pozitive.

Iubeşte-te! Iubirea de sine nu este o dovadă de egoism!

Dacă întrebi pe cineva: “De ce îţi iubeşti partenerul?”, vei obţine un răspuns de genul: mă completează, este lumina vieţii mele şi nu pot trăi fără el/ea. Ăsta e genul de răspuns învăţat şi repetat de atâtea ori de-a lungul timpului, încât îl spun toţi la fel.

Adevărul e că, indiferent de natura ei (mamă,iubit/ă, ţară etc), dragostea nu poate avea o explicaţie logică. Oricât ai încerca prin definiţii filozofice, cercetări ştiinţifice şi spirituale, nu poţi să explici dragostea. E pur şi simplu acolo. La fel ca mişcarea pământului sau bătăile inimii.

Dragostea face parte din noi. E primită la pachet, ca să zic aşa. Nu e nimeni în toată lumea asta care să nu fi iubit vreodată ceva.Toate relaţiile interumane se bazează pe dragoste, în doze mai mari sau mai mici. Când e în doze mici o numim prietenie, când e în cantiăţi mari, sau mari de tot e iubire. Fără iubire n-am exista, în primul rând. Toţi suntem rodul unei iubiri, în fond. Nu-i aşa? Părinţii noştrii trăiesc o poveste de iubire al cărui rod suntem noi şi fraţii noştri.

De multe ori nici nu conştientizăm acest sentiment. Pentru că în fond asta e prin definiţie: un sentiment. Iubim ceva sau pe cineva, fără să ne dăm seama de aceasta.

De cate ori aţi ascultat o melodie la nesfârşit? De cate ori nu v-aţi uitat la în mod repetat la un film, aţi citit o carte, aţi privit o floare? Faceţi acest lucru deoarece iubiţi acea melodie, acel film, acea floare. Iubirea nu se manifestă doar între oameni. Iubirea se află în jurul nostru mereu, la orice colţ, în orice şoaptă şi adiere de vânt. Doar că nu ne dăm noi seama.

De ce iubim?

Pentru că aşa este natura umană. Oamenii sunt construiţi din dragoste. Bucăţică cu bucăţică, dragostea se revarsă în jurul nostru.

Multă lume spune “Pe mine nu mă iubeşte nimeni”. Greşit!!!

Încercaţi să conştientizaţi câtă dragoste este în jurul vostru.

Luaţi o foaie de hârtie şi scrieţi toate lucrurile pe care le iubiţi. Nu glumesc! Chiar faceţi asta! Scrieţi absolut tot. Priviţi apoi câtă dragoste oferiţi. Şi atunci când oferi dragoste, în mod automat primeşti înapoi, pentru că întotdeauna după o acţiune este reacţiune. Pe principiul ce oferi, aia primeşti.

Hai să îmi fac eu propriul exerciţiu, să vedem ce rezultă.

Îmi iubesc mama, fratele, bunicii. Îmi iubesc ţara. Iubesc fetele cu ochi albaştri şi verzi (nu chiar pe toate). Iubesc să scriu, să alerg, să visez , să ma uit la soare, să ma joc cu vântul, să cânt, să dansez, să urlu de fericire… şi lista e lungă. Iubesc să iubesc. Vedeţi?! N-a fost greu! Încercaţi şi voi!

“Te iubesc fără să ştiu cum, sau când, sau unde. Te iubesc  pur şi simplu, fără să analizez prea mult şi fără mândrie; prin urmare, te iubesc pentru că altfel nu pot.” – Pablo Neruda

A iubi este insasi legea vietii, este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil.

Asta ar fi definiţia iubirii pe care o ştim toţi, dar dacă este să privim sub aspect psihologic iubirea se defineşte ca fiind procesul reglator ce reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect în forma unor trăiri subiective, rezultate din satisfacerea sau nesatisfacerea unor trebuinţe; altfel spus: afectivitatea.

Motivaţia este fenomenul psihic reglator ce constă în ansamblul necesităţilor interne (apărute ca urmare a dezechilibrelor energetice) ce declanşează şi susţin activitatea omului.

Pe lângă voinţă, motivaţia şi afectivitatea reprezintă două componente fundamentale ale tuturor acţiunilor umane.

Dacă sunteţi singuri, gândiţi-vă la persoana de sex feminin cu care vreţi să fiţi, gândiţi-vă că tot ceea ce nu vreţi voi să faceţi pentru că nu aveţi chef, v-o poate aduce pe ea.

Dacă sunteţi împreună

Dacă sunteţi împreună cu o fată pe care o iubiţi, sunt sigur că vreţi să fiţi cât mai buni pentru ea, dar înainte de asta – nu uitaţi – ar trebui să fiţi mai buni pentru voi. Dacă aveţi o relaţie de lungă durată presupun că v-aţi dat seama că la început aţi fost foarte entuziasmat, motivat să o impresionaţi etc. Eh, după un timp sunt sigur că aţi observat şi că apare obişnuinţa, şi nu mai trebuie să faceţi lucrurile ‘celea mărunte pentru a o impresiona. Asta reprezintă lipsa de motivaţie: o “aveţi” deja pe fată, vă iubeşte şi nu mai trebuie să faceţi nimic altceva, totul e de vis. Bine, nu e chiar aşa pentru că o să realizeze şi ea mai devreme sau mai târziu că: nu mai este nimic ca la început, te-ai schimbat etc. Şi de data asta, printre puţinele dăţi, tipa are dreptate. :)

Dacă tocmai v-aţi despărţit

Dacă tocmai v-aţi despărţit definitiv de iubita voastră să nu spuneţi vreodată “Îmi bag picioarele în ea de viaţă, azi o să stau doar în pat, iar de mâine nu o să îmi mai pese de ea!” pentru că şi mâine vă va păsa, şi poimâine şi peste 10 zile şi peste 100 de zile; dacă nu faceţi nimic în acest sens, să treceţi peste relaţia ce tocmai aţi încheiat-o, sunteţi nişte bolovani, dar dacă totuşi după ceva timp (să zicem 3-4 luni) aţi încercat să treceţi (ai încercat cu una sau mai multe fete) peste dar nu aţi reuşit înseamnă că încă o mai iubiţi pe respectiva fată. Părerea mea, în acest caz, ar fi să vă duceţi să vorbiţi cu ea şi să vedeţi dacă şi ea mai simte ceva pentru voi. Dacă încă simte, happy happy joy joy, dacă nu simte, adio şi la revedere. Important e ca în alea 3-4 luni, să nu renunţaţi la nimic din ceea ce făceaţi atunci când eraţi cu ea. Din contră, ar trebui să vă concentraţi mai mult pe dezvoltarea personală, să deveniţi un om mai bun, mai organizat.

Fiţi constanţi!
Încercaţi să faceţi din orice lucru negativ, un lucru pozitiv.