Ce crezi că s-a întâmplat? El a văzut şi a simţit schimbarea în atitudinea şi comportamentul meu, şi doar aşa a început să aplice şi el unele lucruri pe care i le spuneam în trecut. Pentru că puterea exemplului este întotdeauna mai puternică decât simplele sfaturi!

Am şi eu modele care să mă inspire – unii sunt oameni celebri pe care nici nu i-am întâlnit dar le-am citit cărţile, biografiile sau i-am urmărit la televizor. Alţii sunt cunoscuţi sau prieteni buni, care nici măcar nu e nevoie să exceleze în toate privinţele: de la unii pot lua ca exemplu dorinţa de a învăţa lucruri noi, de la alţii vitalitatea şi pasiunea pentru viaţă. Iar atunci când mă găsesc în situaţii dificile, când îmi pierd încrederea sau răbdarea, mă gândesc la un prieten care este foarte bun în aceste privinţe, şi mă întreb: “Oare ce ar face el dacă ar fi în locul meu acum? S-ar enerva, sau ar fi relaxat şi ar rezolva problema cu tact?”.

Atunci când ai un model, începi să crezi că toate lucrurile sunt posibile. Pentru că vezi că cineva a ajuns déjà acolo, a reuşit să facă anumite lucruri pe care le credeai dificile sau imposibile. Şi nu mă refer doar la performanţe extreme, ci şi la lucruri aparent uşoare, din viaţa de zi cu zi. Cum ar fi să nu te enervezi pe cei la care ţii când eşti obosit(ă), sau să nu uiţi să le arăţi constant cât de mult îi apreciezi.

Iar cel mai puternic avantaj în a fi un exemplu pentru ceilalţi este cel din titlu. Când vrei să realizezi ceva şi nu reuşeşti să te ţii de acea activitate, gândeşte-te că o faci pentru a-i inspira pe alţii!

Ţi-e greu să ţii de un regim sănătos sau să faci mişcare zilnic? Sau poate nu reuşeşti uneori să scapi de griji pentru a te bucuri de viaţă. Imaginează-ţi că nu faci aceste lucruri pentru tine, le faci pentru a influenţa în bine un prieten, o rudă sau pe partener(ă). În acel moment îţi vei muta atenţia de la persoana ta, de la cât de greu îţi este, şi vei încerca să fii cât mai bun(ă) pentru ca celălalt să vadă cât de mult va avea de câştigat dacă te va urma.

În final, îţi propun să-ţi pui următoarele întrebări: “Ce vreau să îndeplinesc cu succes?” şi “Pe cine vreau să inspir?”. Crede-mă, satisfacţia va fi imensă ştiind că ai contribuit prin exemplul personal la binele unei persoane apropiate!

Cine a scris acest articol?

Dragoş Stoian

Dragoş Stoian este trainer şi co-organizator al grupului de suport Public Speaking Support Group din Bucureşti. Ţine un workshop de dezvoltare personală despre încrederea în sine împreună cu Alina Buzatu – trainer şi life Coach. Debutul cu acest workshop a avut loc la Empower Live.

Pe Dragoş îl mai găseşti pe blogul său personal la adresa DragosStoian.ro sau pe Facebook aici.

Absolut toţi oamenii au fost creaţi pentru a fi fericiţi, înzestraţi cu toate cele necesare pentru a obţine această fericire. Şi totuşi, majoritatea nu sunt fericiţi. Vor fericire, dar ea le pare ceva atât de irealizabil. De multe ori uită că le e la îndemână, că ei hotărăsc dacă să fie sau nu fericiţi.

De fapt, fericirea e un mod de viaţă, ceva natural, e puţin greşit să spui că vrei să ai fericire. Dar în schimb o poţi pierde atunci când te împotriveşti cursului firesc al vieţii, când rămâi blocat într-o traumă. Nefericirea e ca… atunci când se înfundă scurgerea şi apa se adună în chiuvetă până dă peste şi provoacă inundaţii. Ce faci în cazul ăsta? Logic, desfunzi scurgerea şi totul revine la normal. Aşa e şi cu fericirea, ea curge prin noi în mod natural, dar uneori se adună tot felul de probleme, sentimente negative, traume nerrezolvate care blochează această curgere firească şi apare starea de nefericire. Nu trebuie să ne irosim timpul alergând după fericire ca şi cum ar fi un obiect sau o persoană. Ea se află deja la noi. Doar că nu o vedem, nu o putem simţi din cauza “mizeriei” care a acoperit-o. Aşa cum în cazul cu chiuveta nu alergi ca să cumperi una nouă, ci o cureţi, tot aşa şi viaţa ta trebuie curăţată de acele probleme care i-au oprit cursul firesc.

Şi totuşi, de ce eşuezi mereu?

În mare parte pentru că încerci să clădeşti fericirea pe ceva exterior, când de fapt fericirea n-are nici o legătură cu cele materiale pentru că nu e o stare aşa cum crezi, ci un mod de viaţă pe care trebuie să îl înveţi. Un mod de viaţă cu care majoritatea oamenilor nu sunt familiari pentru că au învăţat altceva. Dependenţa de nefericire.

Oricât ar părea de paradoxală această asociere de cuvinte, e cât se poate de reală şi răspîndită printre oameni. Doar că majoritatea nu sunt conştienţi, pentru că niciodată dependenţa de nefericire nu e o alegere. Ci o deprindere din copilărie de cele mai multe ori.

Care sunt semnele dependenţei de nefericire?

• Dacă te regăseşti în majoritatea exemplelor de mai jos, probabil că şi tu te afli printre cei care au devenit dependenţi de nefericire:
• De câte ori nu te-ai sabotat singur, ai dat cu piciorul la ceva pentru care ai muncit atâta timp?
• De câte ori ai renunţat tocmai când erai pe punctul de a-ţi atinge scopul?
• Aşa-i că te-ai săturat să “dai” mereu peste persoane nepotrivite, să te trezeşti în relaţii care îţi fac mai mult rău decât bine?
• Sau poate ai găsit persoana potrivită, sentimentul e reciproc, dar faci tu cumva, ceva prin care să o îndepărtezi?
• Ai probleme cu termenele-limită, nu reuşeşti adesea să duci până la capăt ceea ce începi, renunţi la primul obstacol?
• Dacă nefericirea, stresul, anxietatea, sunt stări familiare,cu care ai crescut, probabil ca adult eşti candidatul perfect pentru dependenţa de nefericire.
• Sau poate că tu rămâi blocat în această stare de nefericire pentru că ţi-e teamă de schimbări. Necunoscutul sau lipsa de control te sperie mai tare ca suferinţa.
• Când obţii ceva, când eşti fericit, când iubeşti etc, de câte ori nu îţi spui ceva de genul: “Sunt fericit, e bine, e perfect, dar ştiu că nu va dura” ? Dacă te regăseşti, e clar că eşti genul care se sabotează singur. Doar pentru că fericirea nu e ceva familiar
• Simți discomfort când apare o stare de bine, când se instaleaaza fericirea așa că te întorci imediat la starea cu care ești obișnuit, care înseamnă pentru tine normalitate, adică la nefericire.
• Uneori încerci să te protejecti de ce e rău prin a te asigura că nu ai parte de prea mult bine. Probabil mizezi pe zicala, ce nu cunoști, nu îți poate lipsi. Neavând parte de prea multă fericire, automat nefericire e mai ușor de suportat pentru că asta e tot ce cunoști.
• Uneori lucrurile bune îți generează sentimente de anxietate (pentru că implică efort, nu sunt sigure, presupun obligații, există riscul de a le pierde). Tu ca să scapi de sentimentele negative care însoțesc aceste lucruri, eviți și lucrurile bune.
• Ai obiceiul de a evita anumite situații sau persoane ?
• Ți se reproșează mereu că ești indecis, nu știi ce vrei?
• Obișnuiești să te sacrifici pentru alții?
• Te simți nedemn de ceva sau cineva?
• Te simți incomod în grupuri, ai sentimentul că nu aparții, că nu te poți integra?
• Obișnuiești să te critici singur?
• Ai avut probleme de atașament în copilărie?
• Faci de nenumărate ori aceeași greșeală pare că nu te înveți minte niciodată.
• Mereu faci alegeri greșite.
• Crezi că nu meriți mai mult decât ai deja.
• Eviți să faci anumite lucruri de teamă că nu le vei face bine?
• Vrei să ai succes, dar mereu apar piedici care te opresc de la a realiza ce ți-ai propus.
• Ți-e teamă să fii fericit.
• Nu te poți opri din a face anumite lucruri deși ești conștient că îți fac rău.
• Ai impresia că norocul te ocolește.
• Te întrebi mereu cu ce ai greșit de îți merge totul așa prost.
• Ești convins că nimeni nu te poate ajuta.
• Nu ai încredere în oameni.
• Chiar dacă lucrurile merg bine, știi că nu va dura prea mult.
• Orice ai face te gândeşti că vei eşua.
• Cei de care vrei să te apropii nu îţi oferă aproopierea după care tânjeşti.
• Deşi cauţi compania oamenilor, când cineva se apropie prea mult te panichezi, te simţi sufocat şi îl îndepărtezi.
• Respingi oamenii care încearcă să te ajute.
• Ştii că un lucru simplu, mărunt va îmbunătăţi cu mult situaţia şi totuşi nu îl faci.
• Acorzi prea multă importanţă părerii altora despre tine, cauţi aprobare, laude.
• Crezi că valoarea ta e în funcţie de numărul de succese pe care le obţii.
• Amânarea a devenit un obicei pentru tine? Spui mereu ceva de genul:”Nu mai am timp azi, o să fac mâine ce mi-am propus”. Această amânare să ştii că nu e altceva decât teama de eşec.
• Munceşti din greu, obţii ce ţi-ai propus, dar în loc să te bucuri de succes, să fi mândru, te gândeşti că puteai mai mult. Sau minimalizezi valoarea lucrului obţinut.

Copilăria influenţează fericirea viitorului adult

Până şi Socrate, Shakespeare sau Freud au recunoscut că experienţele din copilărie au efect profund asupra vieţii de adult.

Dependenţa de nefericire îşi are de multe ori cauzele în copilărie. Este o stare cu care am crescut, am fost obişnuiţi, şi am crezut în mod greşit că e de fapt fericire. Ca adult nu ştim să trăim altfel, starea cu care am fost obişnuiţi e ceea ce numim normalitate.

O greşeală frecventă care duce la formarea unui adult dependent de nefericire este atunci când părinţii au prea multe aşteptări de la copii, pun asupra lor prea multă presiune şi sădesc în ei perfectionismul de care nici n-ar trebui să mai fie nevoie să spun cât de generator de nefericire este.

Să nu vorbeşti, să nu ai încredere, să nu simţi sunt trei reguli cu care copiii ce provin din familii disfuncţionale au fost nevoiţi să trăiască. Astfel ei au devenit adulţi suspicioşi, care nu pot avea încredere în oameni, care nu mai sunt capabili să spună ce simt sau cred că e mai bine să tacă, care ajung să-şi reprime sentimentele, să se închidă în interior. Tăcerea e felul lor de a face faţă sentimentelor. Copilul format într-un astfel de mediu, devine adultul nefericit.

Autosabotajul…

…este una dintre principalele comportamente ale celui dependent de nefericire. Inconştient îţi sabotezi propriile intenţii bune. Pentru că ţi-e teamă.Ţi-e teamă de momentul în care dorinţa se va împlini. Teamă că ceea ce obţii nu vei putea păstra. Teamă că vei deveni dependent de ceea ce vei avea. Pur şi simplu uneori ţi-e teamă de lucrurile bune. Şi aşa renunţi la ele pe ultima sută de metri, tocmai când erai atât de aproape de a le obţine.

Obişnuinţa

Pentru unii oameni această dependentă de nefericire a devenit un mod de a trăi. Când te obişnuieşti cu ceva, ţi-e familiar, oricât de rău ar fi, mereu vei avea o înclinaţie spre acel lucru, doar pentru că e ceva cunoscut.

Toţi suntem în căutarea fericirii încă din copilărie. Totuşi, în mod ciudat, avem nevoie de o anumită doză de disconfort pentru a ne putea păstra echilibrul interior.

Unii oameni chiar nu pot trăi fără o doză de disconfort. Chiar eu sunt un astfel de exemplu deşi pare nebunie curată. Am avut perioade în care totul, absolut fiecare aspect al vieţii mele era perfect. Am fost fericită o zi două, o săptămână. Dar apoi simţeam o suprasaturare, o nevoie de schimbare, de ceva negativ. Simţeam că această perfecţiune mă ţine în inerţie, că în fericire deplină nu pot evolua pentru că nu mai există dorinţe, scopuri şi deci motivaţie. Ca şi cum îmi pierdusem scopul în viaţă pentru că deja mi se împliniseră toate dorinţele.

Nevoia de control…

…este o altă caracteristică a celor dependenţi de nefericire.

De exemplu dorinţa de a controla starea cuiva prin mijloace greşite: când părinţii îi spun copiului să facă ceva şi acesta nu se supune. Părinţii se enervează. De ce? Pentru că nu deţin controlul, nu pot controla comportamentul copilului. Neputinţa de a controla îi face nefericiţi.

Mulţi cred că dacă pot controla totul, vor avea şi garanţia fericirii. Dar, încercarea de a controla într-un mod nepotrivit evenimentele îţi va aduce nefericire.

O altă greşeală în care mulţi persistă e aceea de a se agăţa de anumite credinţe false sau de o atitudine pesimistă. Se folosesc de asta pentru a se proteja,mergând pe ideea că dacă te aştepţi la ce-i mai rău nu vei fi dezamăgit. Dar nu e decât o altă modalitate ineficientă de a încerca să controlezi inevitabilul. O atitudine pesimistă nu va preveni dezamăgirea.

Dezamăgirea e o parte a vieţii. Toţi oamenii au parte de o anumită doză de emoţii negative şi durere

Anxietatea

Anxietatea este în acelaşi fel generată de dorinţa nepotrivită de control. Oamenii se îngrijorează mereu de viitor, indiferent cât de îndepărtat ar fi. Un exemplu bine cunoscut e acela al părintelui care îşi face griji când copilul e afară cu prietenii. Nu e lângă el, nu vede ce face, deci nu îl poate controla. Şi asta îl determină să se îngrijoreze.

Prin îngrijorare oamenii au impresia că pot prevedea problema şi acţiona. Dar grijile tind să devină dorinţa de a controla ceea ce e de necontrolat. E vorba de acei părinţi care din cauză că îşi fac prea multe griji şi vor să deţină mereu controlul asupra copiilor, ajung să le interzică prea multe lucruri, să-i ţină mereu cât mai aproape de ei pentru a-i supraveghea chiar şi când nu mai e cazul, când copii sunt mari şi capabili să se descurce singuri. Ce altceva ar putea genera acest comportament decât nefericirea copilului care într-o zi se va revolta, va prelua controlul asupra proprii vieţi. Acest lucru înseamnă că părintele nu va mai fi capabil să controleze deci va deveni nefericit.

Grijile sunt bune doar atunci când într-adevăr îţi servesc la a fi pregătit pentru o anumită situaţie. Dar dacă depăşesc o anumită limită ele devin ineficiente. .

Cum să lupţi cu dependenţa de nefericire

CUM SĂ LUPŢI CU DEPENDENŢA DE NEFERICIRE

• Niciodată să nu te bazezi pe medicamente sau alte soluţii exterioare pentru a rezolva problemele emoţionale pentru a scăpa de nefericire. Ele nu oferă decât cel mult o stare de bine temporară. Dar după un astfel de tratament starea va fi şi mai proastă decât intial. Plus că…nu faci decât să adaugi încă o dependenţă la care nu vei putea renunţa nici măcar atunci când ştii că nu te mai ajută cu nimic.
• Trebuie să îţi studiezi gândurile să observi care sunt credinţele ce-ţi conduc viaţa şi te împiedică să fi fericit.
• Trebuie să fi foarte atent la ce anume îţi face rău în prezent, pentru că aşa vei găsi rezolvarea. În rana din prezent vei descoperi că se ascunde una mult mai adâncă din trecut care a rămas nevindecată. Şi numai rezolvând-o pe cea din trecut vei putea în sfârşit să trăieşti în prezent şi să rezolvi conflictele actuale.
• Dorinţele sunt uneori cauza suferinţei. Când vrei ca lucrurile să fie altfel decât sunt. Când te ataşezi de sentimentele bune şi vrei ca cele rele să nu existe. Când încerci să controlezi viaţa excluzând tot ce îţi displace, atunci suferinţa apare. Ataşamentul e calea cea mai sigură spre nefericire. Aşa că dacă vrei să fii fericit, renunţă la aşteptări, accepta uneori viaţa aşa cum e, nu încerca să schimbi totul şi pe toţi.
• Nu aştepta să fi mereu ajutat, să te împingă mereu cineva de la spate, să te facă alţii să ai mai multă încredere în tine sau să te motiveze. Bazându-te atât de mult pe alţii e ca şi cum tu creezi condiţiile favorabile pentru ca nefericirea să se instaleze.
• Aminteşte-ţi că tu ai creat această stare de nefericire constantă. Tu, prin credinţele greşite de care te agăţi, prin traumele vechi pe care nu le rezolvi, eşti cel care atrage lucruri care îţi fac rău, care întreţin această stare.
• Iar dacă descoperi că dependenţa ta de nefericire îşi are în mare parte originea în copilărie, în educaţie, nu fă greşeala de a arunca toată vina asupra părinţilor. Nu uita că ei au făcut tot ce au putut pentru a te creşte şi ce au crezut ei că e bine. Nu au avut intenţia de a-ţi face vreun rău. Dar acum eşti tu un adult, e timpul să îţi iei viaţa în mâini, şi să fi tu singurul responsabil pentru fericirea ta. De acum încolo tu alegi dacă vrei să îţi fie bine sau te complaci în nefericirea confortabilă.
• Greșeala pe care o făceai e că echilibrul tău interior se baza pe factori externi ceea ce te făcea vulnerbil și instabil. Schimbă asta!
• Nu permite unui obstacol să devină o înfrângere!
• Pentru că în copilărie parintiii erau prea ocupați și te-au învățată să te descurci singur, să fi independent, ai evitat mereu să ceri ajutor. Fă-o acum! Suntem oameni, deasta trăim într-o societate, e datoria noastră să ne ajutăm unul pe altul. Sunt multe cazuri în care chiar nu poți singur și nimeni nu te va condamna pentru că ai cerut ajutor.
• Fii atent la capcanele pe care ți le întinde dependența de nefericire. Una dintre ele e că te face să crezi că odată ce ți-ai atins scopul nu trebuie să lupți pentru a păstra ceea ce ai obținut.
• Conștientizând că dependența de nefericire este cea care te împiedică să acționezi așa cum ți-ai propus și că nu este vorba de încapacitatea ta, vei putea depăși mai ușor obstacolele.
• Speranța are un rol important în fericirea ta. Oamenii care nu-și pierd niciodată speranța sunt mult mai fericiți. Ei consideră că totul se întâmplă cu un motiv, că lucrurile vor evolua exact așa cum trebuie. Dacă tu crezi că lucrurile vor merge mai bine, se vor rezolva, ai mai puține motive să te îngrijorezi și nu va mai fi nevoie să te agăți de o viziune pesimita ca mod de a te proteja. Trebuie să înveți să vezi însemnătatea aspectelor negative din viața ta. Să vezi beneficile experiențelor negative.
• Dacă dorința de a controla e motivul central al nefericirii, atunci acceptarea absenței controlului e soluția
• Ai încredere că vei avea ceva de câștigat din experiențele negative, că nu sunt altceva decât lecții de viață, sau ceva care să te ajute să evoluezi, să te împingă pe drumul corect.
• Un rol esențial îl are felul în care intrepretezi trăirile. De tine depinde dacă vezi doar jumătatea goală a paharului sau ești capabil să vezi și lucrurile bune pe care viața ți le oferă. Să nu crezi că a vedea jumătatea plină a paharului, a fi optimist, încrezător, e ceva cu care te naști. Dimpotrivă, e ceva ce oricine poate învăța.
• O altă greșeală frecventă care te ține blocat în această stare, dependența de nefericire, este falsa credința că sentimentele , emotile, trăirile interioare sunt cauzate de evenimente exterioare
• Dar mai ales să nu crezi că dacă ești dependent de nefericire ești un om slab, că nu ai destulă voință, sau mai grav, să te crezi incapabil de mai mult.

Perioada critică

Ţi se pare că vorbesc aiurea? Hai să îţi explic la ce mă refer: dacă reuşeşti să îţi formezi o capacitate de a privi problemele cu o oarecare indiferenţă, poţi să acţionezi mai repede pentru a găsi soluţii, decât dacă treci prima dată prin faza de şoc.

Atunci când dai peste o situaţie urâtă, iar tu nu eşti pregătit pentru ea, în mod automat eşti scos din zona de confort. În funcţie de gravitatea ei, urmează câteva zile de neacceptare, stres şi disconfort, până când te obişnuieşti cu ea, iar în cele din urma îţi accepţi condiţia şi devii capabil să începi să cauţi soluţii.

Ei, perioada dintre punctul în care apare problema şi punctul în care începi să acţionezi e extrem de importantă. Eu o numesc perioada critică. În timpul ăsta, dacă nu eşti suficient de puternic psihic iar necazul tău e destul de mare, se pot întâmpla lucruri nu tocmai plăcute: poţi să cazi într-o depresie sau chiar să cedezi psihic.

Planul de bătaie

Ce poţi face tu este ca după ce ai conştientizat problema să îţi blochezi toate sentimentele legate de ea – să te închizi emoţional. Nu te gândeşti de ce se întâmplă asta, ce ai făcut să meriţi asta, ce ar fi trebuit să faci altfel decât ai făcut, de la ce a pornit. Nu te gândeşti nici la ce o să se întâmple dacă nu reuşeşti să o rezolvi. Te concentrezi pe soluţionarea ei! Strict pe asta. Dacă simţi că nu te poţi descurca de unul singur cere ajutorul prietenilor. Nu fii prea mândru să o faci – sigur se va găsi cineva printre prietenii sau cunoştinţele tale care să îţi poată da o mână de ajutor.

Nu-mi pasă de ce zic alţii

Sigur, vor fi câţiva care nu vor fi de aceeaşi părere cu mine. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu încurajez superficialitatea, insensibilitatea sau alte chestii de genul ăsta. Spun doar că, în unele cazuri, nu e recomandat să te implici prea mult. Cu fiecare dezamăgire emoţională creierul are de suferit. Iar dacă se adună prea multe, rişti să ajungi în unul din cazurile de care îţi vorbeam mai sus. Nu vrei să cazi în depresie pentru că s-ar putea să nu fie nimeni în jurul tău dispus să te ajute să revii pe linia de plutire. Trebuie să fii tu puternic pentru cei din jurul tău, să îi încurajezi când vezi că au nevoie, să fii optimist, să lupţi cu toate forţele până la capăt. Ţine minte – dacă ei cedează tu trebuie să fii acolo pentru ei.

Ce trebuie să faci

Necazurile stau şi te pândesc, aşteaptă să laşi garda jos, te loveşte primul iar când eşti la pământ, sar toate pe tine. Nu le lăsa să te pună jos! Găseşte forţa necesară pentru a le ţine piept!

Alţii au probleme în a relaţiona. Sunt cei pe care îi vedem mai tot timpul singuri şi care nu intervin aproape niciodată în discuţii, iar când se află în compania altor persoane, în cadrul unor întâlniri organizate, se izolează într-un loc şi nu participă activ la evenimentul respectiv. O fac mai mult dintr-un fel de obligaţie.

Pe aceşti oameni îi compătimim şi îi numim generic “introvertiţi”, deşi noţiunea este greşit asociată cu ei. Ei sunt, de fapt, în incapacitatea de a relaţiona, din diverse motive.

Ai nevoie de patru calităţi pentru a putea construi relaţii: curiozitate,  generozitate, motivare şi discreţie. Fără de acestea, nu vei putea stabili o relaţie oarecare, în niciun fel de mediu social.

Să le discutăm pe rând:

1. Curiozitatea.

Mulţi te preţuiesc pentru câte o faptă a ta; te preţuieşte cu adevărat numai acela pentru care exişti întreg, pentru tine însuţi. – Nicolae Iorga

Atâta timp cât nu eşti interesat de ceea ce fac cei din jurul tău, cât şi cum sau ce simt, ori cum le este celorlalţi şi dacă ţi-ai construit propriul univers în care te simţi confortabil şi imun la nevoile celor din preajma ta, nu vei putea relaţiona nici măcar la un nivel superficial cu nimeni. Curiozitatea constă, de fapt, în dorinţa de a ştii cum se simt oamenii cu care vii în contact. “Cum te mai simţi dupa raceală?” sau “Cum ţi se pare noul job?” sau “Ce ai mai făcut cu problema pe care ştiu ca o aveai?” sunt întrebări simple prin care îţi arăţi interesul/curiozitatea faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa celuilalt.

2. Generozitatea.

Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi. – Constantin Brâncuşi

Atunci când intenţionezi să te implici într-o măsură oarecare într-o relaţie, gândeşte-te la aportul pe care îl ai în construirea acesteia. Cântăreşte calitatea şi cantitatea lucrurilor ce vin din partea ta. Bucură-te că vei darui, înainte de a te gândi la ceea ce vei primi. Nu trage linie pentru a face raportul dintre ceea ce intenţionezi să dăruieşti şi ceea ce presupui că vei primi.

Este foarte important să faci cât mai puţine presupuneri. Aceasta este o regulă general-valabilă în raportul cu oamenii. Nu îţi folosi propriile criterii pentru a presupune ceea ce gândesc, doresc sau pot ceilalţi. TU esti TU, iar EI sunt EI. Nu poţi gândi în locul altuia!

3. Motivarea.

Nu există reguli aici – încercăm să realizăm ceva. – Thomas Edison

Conform unei teorii de bază în relaţionare, există un “circuit”: dăruieşti fiindcă ştii că vei primi ceva la un moment dat şi îţi este dăruit petru că tu vei dărui ceva când va veni un moment anume. Deşi nu este o condiţie fermă impusă iniţial, această regulă tacită trebuie urmată întocmai, altfel determinarea dispare. Veţi spune că mă contrazic întrucât la capitolul “Generozitate” tocmai despre dăruirea necondiţionată am vorbit. Ei bine, de acord! Dăruieşti necondiţionat, fără să ai un scop precis, fără să urmăreşti a obţine un avantaj imediat, dar dacă doar dai, fără să primeşti ceva în schimb, la un moment dat motivaţia esenţială dispare şi asta pentru că există un secret: altruism pur nu există, ci doar o formă pozitivă de egoism. Să spunem un fel de altruism-egoist.

4. Discreţia.

Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. – Seneca

După ce îţi demonstrezi “Curiozitatea”, dai dovadă de “Generozitate” şi oferi “Motivare”, ceea ce aşteaptă oamenii de la tine este “Discreţie”. Uneori oameni simt nevoia să spună lucruri pe care doar ei le ştiu şi care sunt greu de spus. Care necesită încredere şi mult curaj.

Atunci când cineva are încredere în tine şi dovedeşte curaj în a-ţi mărturisi lucruri sau fapte ce le este chiar lor greu să le accepe că există, prietenia, relaţia dintre tine şi acea persoană trece la un nivel superior şi are un alt grad de implicare. În acel moment persoana se bazează în mod tacit pe discreţia ta. Cum îţi dai seama că cineva are încredere în tine? Prin simplul fapt că nu face o solicitare de genul: “… dar sa nu mai spui nimănui”. Discreţia se cere într-un mod reflexiv şi non-verbal.

Aşadar, verificaţi-vă atitudinea faţa de cei din jurul vostru. Verificaţi atitudinea celor din jurul vostru. Revizuiţi-vă prietenii, relaţiile şi gandiţi-vă dacă aveţi ceea ce vă doriţi şi daca aţi dăruit ceea ce credeaţi că dăruiţi!

Voi încheia cu un citat care îmi place foarte mult:

Este mai bine să lăsăm viaţa să vorbească despre noi în locul cuvintelor. – Mahatma Gandhi

Vorba zice aşa: “Prost nu-i cine cere, ci cine oferă!“.

Cu prima parte sunt totalmente de acord: “Prost nu-i cine cere.”.

Mi-a luat o vreme să înţeleg că a cere e un lucru de bază în universul nostru. Fie că-i vorba de un mic ajutor, fie că-i vorba de un vis imens ce vrei să ţi se împlinească: trebuie să ceri - uneori persoanelor dragi, alteori Universului (da, da, am văzut “The Secret”). Rar lucrurile se întâmplă de la sine, pur şi simplu…

Dar cu a doua parte nu mai sunt de acord: “Prost e cine oferă.”.

Apăi cum să fie prost? A oferi aduce aşa o fericire de nedescris în cuvinte… Pe bune, cu fiecare ocazie când mi se cere ceva mă prinde o stare pozitivă că pot oferi.

În fond: atât primitul cât şi oferitul aduc fericire într-un mod atât de diferit.

Aşa că iacătă cum vorba: “Money makes the world go round.” a dispărut din peisajul vieţii mele şi în schimb am ajuns la concluzia că “Cererea şi oferta fac ca lumea să se învârtească fericită.” …

Da, mi-au plăcut orele de economie. Nu prea mult, dar îndeajuns cât să înţeleg că eu trebuie servesc cu plăcere cât mai multor cereri şi totodată pândesc cu plăcere cât mai multe oferte pentru a duce o viaţă excepţională.

“It is more blessed to give that to receive, although it doesn’t seem so, in giving, you receive.”
- Desmond Tutu

Desigur, nu toţi facem aşa.Unii dintre noi se pripesc, nu se gândesc prea mult şi iau deciziile instinctiv. Pentru a putea face asta ai nevoie de un al şaselea simţ extraordinar, întrucât şansele ca decizia să fie greşită sunt  mult mai mari decât dacă încerci să aprofundezi problema.

Recent am avut o discuţie interesantă. La un moment dat, interlocutorul meu m-a întrebat un lucru personal. Am raspuns rapid, fără să mă gândesc prea mult. Răspunsul  meu a fost pripit şi nepersonalizat. Atunci m-a mai întrebat înca o data acelaşi lucru, dar cu alte cuvinte. M-am gândit că poate nu a înţeles ce am vrut să spun şi i-am dat un răspuns ceva mai detaliat, puţin personalizat şi desigur cu alte cuvinte. Când m-a întrebat a treia oara acelaşi lucru, sub altă formă, eram intrigată: „De ce mă tot întrebi lucrul acesta? Doar ţi-am răspuns de doua ori, deja!”. M-a rugat să încerc să îi mai răspund încă o dată. Atunci m-am concentrat foarte mult asupra întrebării, m-am gândit foarte foarte bine şi am răspuns detaliat întrebării pe care mi-o adresase.  Mi-am dat seama că, deşi îmi pusesem chiar eu de multe ori acea întrebare, niciodată nu mi-am dat un răspuns clar pentru că o tratasem cu superficialitate.

„Răspunsul întrebării tale se află deja în întrebare”, mi-a spus. Lucrul acesta mi s-a părut extraordinar şi m-am gândit că de fapt deţin răspunsul a o mulţime de întrebări pe care mi le-am pus în timp, dar nu mi-am dat suficient de mult silinţa să îl aflu.

Mă tot gândesc câte lucruri-situaţii am evitat sau le-am abandonat din cauză că nu m-am străduit să găsesc soluţia corectă!

Toţi avem momente de superficialiate generate de anumite stări interioare pe care le trăim la un moment dat. Toţi avem „scăpări”. În asta consta frumuseţea vieţii, de fapt: în imperfecţiune. Imperfecţiunea este provocarea permanentă de care avem nevoie. Mecanismul care ne determină să ne testăm limitele. Dorinţa de „a ne ieşi lucrurile cât mai bine”, de a înlatura imperfecţiunea şi de a tinde către perfecţiune.

Asta e partea pozitivă a unui lucru negativ cum este imperfecţiunea.

Aşadar: atunci când îţi pui o întrebare, renunţă la superficialitate! Fii mai exigent cu tine însuţi şi încearcă să aprofundezi cât mai mult întrebarea. Consideră fiecare întrebare pe care ţi-o pui ca fiind un examen pentru care te străduieşti să iei o notă cât mai bună. Tinde către nota maximă!

… Dar, lumea-i mică şi Terra-i rotundă. Şi crede-mă că dacă poţi să nu spui ceva negativ ai face bine să nu o spui.

O să-mi zici acum: “Ariel, dar tu nu suştii sinceritatea? Nu tu ne ziceai că feedbackul negativ e bun? Nu tu ne ziceai să nu tacem din gură, să spunem tot ce avem de zis?”

Ba da, ba da, tot eu eram cel care a zis toate acele lucruri, dar există câteva diferenţe între a spune un lucru negativ despre cineva/ceva şi a-i oferi feedback negativ.

Da, dacă poţi să-ţi ajuţi un prieten cu feedbackul tău (fie el chiar şi negativ – căci dacă-i negativ, sper să fie şi productiv), atunci ajută-l, fii sincer cu el, zi-i tot ce simţi – astfel îl vei ajuta…

Dar dacă nu-i vorba de un prieten, nu-i vorba de feedback, atunci sinceritatea ta nici nu prea contează.

Şeful tău nu te-a plătit la timp? Ok, spune-i lui asta. Dar nu e cazul să spui tuturor asta. De ce?

1. E foarte posibil ca informaţia să ajungă şi la el. Şi asta nu te va avantaja deloc.

2. Plânsul chiar nu ajută cu nimic.

3. Răspândeşti informaţii negative degeaba, când ai putea să nu o faci. :)

Dacă poţi să nu spui ceva negativ, atunci n-o spune!

Am constatat că există o „scânteie”. Un ceva care provoacă mecanismul motivaţional. De multe ori nu conştientizăm ce anume a aprins scânteia şi ne întrebăm: ”Oare ce m-a determinat să mă motivez?”

Secretul motivaţiei constă în găsirea şi „izolarea” scânteii! Dacă o găseşti, indiferent ce se poate întâmpla pe parcursul drumului respectiv, te foloseşti de ea pentru a îţi reînprospăta motivarea, în momentele de cumpănă. De aceea este extrem de importanta determinarea corectă şi precisă a motivaţiei.

Un alt aspect important, reacţie firească a motivaţiei şi în strânsă legatură cu aceasta, este Atitudinea! Ca să citez: „Atitudinea determină altitudinea”. Este exprimarea perfectă pentru o motivare corectă.

Atitudinea implică starea ta psihică, care trebuie să fie pozitivă. Măreaţă. Trebuie să te simţi „mare”, ca să fii”mare”.

Fiecare dintre noi are un ritm interior anume. Propriu şi personal, acest ritm reprezintă individul.  O încercare de mărire sau de diminuare a acestui ritm poate determina un dezechilibru.

După cum sigur aţi constatat, există oameni care fac lucrurile mai încet şi oameni care le fac mai repede. Dacă îi ceri unui „încet” să se grăbească, e posibil ca şi lucrul pe care ştie să-l facă cel mai bine să il greşească şi să îi iasă rău. Acelaşi efect poate avea asupra unui „grăbit” o solicitare de încetinire. E adevarat că o „scânteie” poate face un „încet” să prindă avânt şi să îi dea aripi, dar la fel îl poate determina să şi le frângă.

Ideea este că fiecare trebuie să îşi respecte ritmul pe care îl are. Oricum va ajunge la acelaşi rezultat. Motivaţia şi atitudinea sunt factori mai importanţi decât ritmul. Este cam ca graba la volan: tai calea altui automobil pentru a câştiga câteva minute, cu riscul producerii unui accident.

În orice moment al vieţii te aflii, etapă pe care o parcurgi, oricare ar fi vârsta ta, caută scânteia şi îmbunătaţeşte-ţi atitudinea. Conform ritmului tău.Doar aşa vei înainta. Poate încet, dar sigur!

Mult succes!

Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţă este să ai cuvinte în inimă, pe care nu le poţi pronunţa. (James Earl Jones)

Iubirea este un element instabil. Creşte aşa… ca praful de copt pentru prăjituri când îl combini  cu o soluţie acidă. Il simţi acolo, în tine, cum creşte şi creşte şi te umple. La un  moment dat îl simţi că a crescut atât de mult, încât nu mai are loc. Ce te faci atunci? Singurul mod în care te poţi elibera de presiunea aceea ce devine insuportabilă este să spui “Te iubesc”.

Când spui asta simţi cum iubirea iese din tine (prin gura ta – singurul loc princare poate ieşi) sub forma unui abur  şi se revarsă asupra celuilalt, învăluindu-l, cuprinzându-l şi toropindu-l ca  un val de căldură. Tu te uşurezi, iar toată presiunea aceea dispare. Apoi o iei de la capăt.

Nu mă refer la nimic erotic, sexual sau  eu ştiu ce altceva are legătura cu Femeia şi Bărbatul. Iubirea poate fi pentru mama ta, sau pentru copilul tău, sau pentru oricine altcineva.

Îi compătimesc pe cei care nu pot spune “Te iubesc”. Am auzit tot felul de justificări. Cum că anumite “lucruri” nu au nevoie de cuvinte, sau că esti ridicol şi dai dovadă de prea multă sensibilitate dacă o spui. Aiurea!

Cred  că este nevoie de aceste cuvinte mai mult decât vor unii să recunoască. Şi dacă iubirea este aşa cum o simt eu că este, a spune “ Te iubesc” este un mod simplu şi inofensiv de a îţi permite să fii egoist. O faci în primul rând pentru tine, apoi pentru celălalt.  De ce pentru celălalt? Pentru că, uneori, oamenii au nevoie de confirmări. Nu pentru că nu ştiu sau pentru că sunt nesiguri, ci pentru că lucrul acesta îi hrăneşte şi îi face  mai puternici. Îi impulsionează şi îi întăreşte. Aşa cum femeile au nevoie să li se spună că sunt frumoase, iar barbaţii că sunt cei mai importanţi.

Eu aş vrea să mi se spună în fiecare zi “Te iubesc”. Sau chiar mai des. Să recuperez toate zilele în care  nu mi s-a spus şi pentru toate zilele în care nu m-am simţit iubită.

Consider că a nu putea spune aceste cuvinte este dovada unei impotenţe emoţionale. Dacă simţi, cum să nu poţi spune? Nu pot înţelege asta!

Trebuie să fii puternic pentru a o spune şi totodată destul de slab pentru a avea nevoie. Orice are un opus, iar noi oamenii ne completăm unii pe ceilalţi.

Totul este iubire. Însăşi esenţa existenţei fiecăruia dintre noi. Cum să nu poţi sau să nu ai nevoie să  spui “ Te iubesc”?!

Inima umană simte lucruri pe care ochii nu le pot vedea şi ştie lucruri pe care mintea nu le poate înţelege. (Robert Valett)

Recent am fost nevoită să bat pe la uşile unor instituţii de stat în vederea soluţionării unor probleme importante (ce nu este important în relaţia cu statul?) legate de o anumită vechime în muncă, respectiv pensionare. Nu aveam nici cea mai mica idee încotro trebuie să mă îndrept şi ce anume să fac, aşa că am început să întreb în dreapta şi în stânga. Apoi am început să dau telefoane pe la instituţii : Camera de Muncă sector 2, Ilfov, Casa Pensiilor sector 2, Ilfov. Nimeni nu ştia nimic despre pensiile comunitare (am aflat ulterior că asa se numeşte eea ce căutam eu). Primeam invariabil acelaşi răspuns: ”Aaaaa… păi nu ţine de noi. Încercaţi nu-ştiu-unde.”. Încercam nu-ştiu-unde şi primeam acelaşi răspuns. După multe minute consumate şi kilometri de nervi întinşi, am prins un fir. (Apropos….genul ăsta de activitate întăreşte sistemul nervos: eşti obligat să ai multă, multă răbdare şi să te arăţi binevoitor după fiecare telefon închis).

Într-o dimineaţa m-am înarmat cu multă bunăvoinţă şi cu multă răbdare şi am plecat la instituţia cu pricina: Casa pensiilor – Vitan. La uşă mă împiedic de un paznic. Din tot fluxul ăla de oameni, tocmai pe mine s-a găsit să mă „inoportuneze”! M-a întrebat unde merg, am bălmăjit ceva, iar el autoritar, mi-a indicat biroul de informaţii, care era chiar in spatele lui. Ajunsă în birou am fost întâmpinată cu reticenţa pe care o ştiam de ani buni. Am primit acelaşi răspuns ca la telefon: nu ţinea de ei şi să încerc nu-ştiu-unde. Am urmat sfatul (aveam încotro?) şi am dat iar peste un paznic şi peste o fucţionară cu indicaţii. De acolo în altă parte. Treaba asta a durat câteva zile. A patra oară am nimerit unde trebuia. Am demarat rezolvarea problemei. Nu am terminat, dar sunt aproape de finalizare.

Suntem obişnuiţi să dăm vina pe sistem în mod special, dar este corect?

Sistemul este încâlcit ca un ghemotoc de sfori. Pentru a rezolva o problemă minoră trebuie să parcurgi mai multe etape. Inutile, spunem noi, beneficiarii. Logice şi utile, spun creatorii lor. Dar nu este sistemul format din oameni?

Când mergi la ghişeu, ce te deranjează mai tare: că ai de completat 5 formulare sau greaţa cu care eşti tratat? Şi greaţa face parte din birocraţia sistemlui, dar a fost implementată de oamenii angajaţi, nu de cei care fac regulile.

Nu pot să nu mă întreb: ”Oamenii aceia de la ghişeu, când ajung la rândul lor în situaţia de a apela la alte instituţii din care ei nu fac parte, nu au o „uşă deschisă” şi sunt trataţi la fel cum ei tratează, nu-şi dau seama că, de fapt, se lovesc de ei înşişi?

Eu cred cu tărie că încâlceala din sistem este mult mai puţin gravă decât oamenii care produc „Marea Greaţă”.

Voi ce parere aveţi?