Cele două aspecte ce urmau să fie tratate erau: cui ne adresăm şi cum ne adresăm. Haideţi să vedem cum rezolvăm, în favoarea noastră, prima problema.

La prima impresie, publicul e ultimul la care te gândeşti. Un motiv e că ne e foarte frică să ni-l conturăm clar şi concret în faţa ochilor, să nu devină, Doamne fereşte, real, şi atunci am îmbulinat-o cu totul. Dar publicul joacă un rol destul de important în toată acestă piesă de teatru care este speech-ul nostru. Un public bun te poate salva în timp ce unul pus pe şotii te poate scufunda atât de adânc încât să nu mai nimereşti microfonul sau locul central de pe scena niciodată. Partea frumoasă pe care nu mulţi o ştiu este că publicul nu e altceva decât o ceaţă de marionete care reacţionează la anumiţi stimuli. Mănuieşti bine firele, ştii stimulii la care reacţionează şi poţi să te şi gândeşti la aplauzele prelungite pe care va trebui să le înduri cu zâmbetul pe buze câteva mii de secunde.

Şi totuşi, cum mânuim aceste marionete? Care e secretul lor?

Pai e cam aşa: ei sunt noi, înmulţiţi cu 5, 30, 100 sau chiar 1000. Cunoaşte-te pe tine şi vei ştii cum va reacţiona publicul.

Adică, când te apuci să îţi conturezi speech-ul opreşte-te câteva minute şi vezi cine îl va asculta. Iată câteva întrebări la care ar trebui să răspunzi înainte săte apuci de treabă:

» Sunt un grup omogen?

Daca da, atunci ai mai puţin de muncit, pentru că toţi vor reacţiona la aceiaşi stimuli. Dacă nu, încearcă să identifici grupuleţe şi să vezi ce au în comun în raport cu subiectul tău.

Profesii şi ocupaţii – Să nu vă treziţi că faceţi glume despre medici când în sala aveţi numai ingineri. Cei care lucrează în domeniul ştiinţific de asemenea ştiţi că reacţionează mai bine la fapte concrete, bine conturate, pe când celorlalţi le place să viseze cu ochii deschişi şi să îşi imagineze inimaginabilul.

Vârstă, sex, nivel educaţional, religie, rasă, etnie… – Toate aceste detalii au importanţă atunci când te gândeşti la limbajul pe care îl vei folosi (termeni adecvaţi vârstei), lungimea fustei sau a decolteului, frizura punk etc.

Influenţe culturale – Orice lucru care îi face diferiţi, pe care tu îl ştii şi îl foloseşti în avantajul tău e un punct pentru tine.

» De ce mă ascultă? Ce înţeleg ei?

Doar pentru ochii tăi poate fi un raspuns, dar de cele mai multe ori trebuie să te gândeşti şi la alte variante.

» Este prezenţa voluntară sau forţată?

Dacă e voluntara, motivaţia joacă un rol super important şi trebuie să le mulţumeşti pentru timpul care ţi-l oferă. Dacă e forţată, fă în aşa fel încât să plece de acolo mândri că au venit şi nu adormiţi.

» Ce s-a spus audienţei că este scopul prezentării? Se potriveşte cu scopul meu?

Uneori unii prezentatori introduc în mini prezentarea speech-ului cuvinte pompoase pentru a atrage oamenii. Dacă publicului i s-a promis ceva, fă bine şi afla ce anume şi dă-le, că altfel vor pleca foarte dezamăgiţi, indiferent de cât de bun a fost speech-ul tău.

» Ce asteaptă ei de la prezentarea mea? Cum pot să le depăşesc aşteptările?

Trasează-ţi o limită superioară pe care trebuie să o atingi, fie ca volum de informaţie, fie ca grad de intensitate, şi vezi dacă o poţi depăsi.

» Ce este important pentru ascultătorii mei?

Trebuie să te gândeşti la ce îi face pe ei să ticăie, cum îi poţi capta şi cum îi poţi face să plece îndrăgostiţi de tine.

» Care este stilul lor de a asculta şi de a învăţa?

În felul ăsta ştii ce fel de abordare vei avea.

» Ce exemple vor aprecia?

Cu ce relaţionează ei? – dacă vorbeşti despre rachete unor medici, nu cred că vor înţelege mare lucru.

» Ce argumente vor avea rezonanţă?

“Că aşa a spus un mare om de ştiinţă”, “pentru că am vazut scris în ochii copiiilor străzii”, sau “pentru că matematic aşa iese”…

» Ce cred despre subiectul meu? I-am interesat cu subiectul?

În caz că vin de bună voie şi nesilit de nimeni e clar că îi interesează, dar dacă sunt forţaţi de ce i-ar interesa subiectul meu?

» Cât de multe ştiu despre subiect? Este nevoie să le fac un plan?

Trebuie să ştii care e nivelul de cunoştinţe al grupului, să nu li se pară că vorbeşti chestii ultracunoscute sau că e prea complicat pentru nivelul lor.

» Sunt experţi în public?

Dacă da, ai grijă cu ei, şi foloseşte-i tu, “gâdilă-i” încă de la început, ca să nu se trezească în mijlocul discuţiei că ţin ei o conferinţă.

» Ce parere au despre mine?

Dacă te-au mai ascultat, ştii cum reacţionează… Dacă nu, încearcă să afli cum au reacţionat la oameni de aceeaşi vârstă, sex ca şi tine.

» Ce stereotip îmi va aplica asistenţa mie?

“E ochelarist – deci o să dorm bine.”, “E blondă – deci hai să ne batem joc.”, “E puştan iar eu am 50 de ani de experienţă.”. Gândiţi-vă voi la aceste lucruri şi puneţi-le pe masă încă de la începutul discuţiei, întorcând aceste “dezavantaje” în aşi ascunşi în mânecă.

Ex: “Da, sunt blonda, deci sunt persoana cea mai indicată să vă vorbesc despre ce înseamnă indiferenţa în acest moment în ţara noastră!”

» Ce avem în comun?

Astea sunt atuurile tale şi trebuie să le ştii foarte bine.

» Ce le-ar place să mă întrebe?

Cel mai rău şi al dracului public eşti tu. Dar dacă eşti pregătit să te întrebe lucruri mai puţin plăcute, vei reacţiona cu mai mult calm şi vei putea întoarce situaţia în favoarea ta fără să pară că reciţi o poezie din fundul unei fântâni, acolo unde te ascunzi de ruşine.

Alte întrebări:

Cam astea sunt întrebările la care trebuie să te gândeşti când analizezi un public. Dar…

Ce trebuie să ai în vedere atunci când îţi structurezi efectiv speech-ul?

Să vorbim mai întâi de ambalaj – adică despre cum vorbim, privim şi alte câteva aspecte:

» VIZUAL:

Zâmbetul - spontan şi deschis. Asta nu înseamnă că atunci când vorbim despre nu ştiu ce dezastru natural râdem ca proştii…

Capul - fruntea sus. Aveţi grijă cât de sus, să nu parem că suntem atotştiutori…

Contact vizual – 5 secunde pentru fiecare persoană din public; exprimaţi încredere privind lumea în ochi, dar nu vă concentraţi numai asupra unui om, ci priviţi şi în ansamblu.

Postura - drept, dar relaxat. Nu cu un par înfipt în fund, dar nici şleampăt…

Picioarele - bine infipte în pământ. Puţin depărtate, pentru a ne păstra echilibrul, dar să nu treacă vreun tren printre ele…

Mainile - deschise, în poziţie firească, cu gesturi naturale. Să nu ţineţi mâinile încrucişate peste piept – sugerează închidere în sine, separare de public, dar nici în buzunar că arăţi ca un nesimţit.

Îmbrăcăminte - adecvată ocaziei…

- Creaţi prezenţa; intensificaţi-vă credibilitatea şi transmiteţi mesajul vizual.
- Nu vă agitaţi, nu arătaţi cu degetul, stiloul…

» VOCAL:

Volum - uşor de ascultat. Nu urla, dar nici nu şopti. Foloseşte volumul pentru a scoate în evidenţă anumite părţi ale speech-ului

Viteză - potrivită pentru ascultători, pentru a înţelege ideea. Folosiţi pauze pentru a accentua sensul, pentru a uşura înţelegerea.

Nivel - discutaţi pe înţelesul tuturor.

Intonaţie - variată, accentuată, flexibilă şi frazată.

Dicţie - pronunţaţi cuvintele clar.

- Exprimaţi entuziasm, energie. Nu vă exprimaţi tărăgănat sau monoton.

» VERBAL:

Deschis - captivaţi ascultătorul cu 3 – 4 mesaje clare – dacă vreiţi să le spuneţi mai mult de 3 mesaje într-un speech de maxim 1h şi jumătate, s-ar putea să nu plece cu esenţialul

Folosiţi un limbaj descriptiv şi potrivit

Finalizaţi solid – recapitulaţi

Personalizaţi mesajul vostru pentru audienţă – nu fiţi îndelung sinuos, sau prea tehnic.

» SUPORT VIZUAL

Uşor de indicat de la distanţă.

Simplu, consistent, şi cu un format ordonat.

Mesaj clar!

Verificaţi ca fiecare aspect să sporească real valoarea.

Repetaţi înainte de prezentare.

- Folosiţi ajutorul vizual pentru a intensifica, clarifica sau consolida mesajul.
- Nu faceţi din ajutorul vizual centrul atenţiei; voi sunteţi!

Ok, acum că am descris puţin ambalajul să vedem ce cuvinte cheie ne ajuta să captăm atenţia.

Cum captăm atenţia?

Începem cu exemplele negative şi continuăm cu cele pozitive:

Aşa nu!

“Să încerc…”
“Asta este inacceptabil”
“Asta poate sună prosteşte, dar…”
“Probabil că ar fi bine dacă…”
“Asta ar putea fi mai bine…”
“M-am gândit”

Aşa da!

“Eu vreau…”
“Mi-am asumat un risc calculat”
“Eu iniţiez, produc…”
“Eu formulez, împart.”
“Eu autorizez, aprob”
“Eu completez, arhivez”
“Am început”
“Am făcut”
“Am dat OK.”

Câteva lucruri care ne dau bătaie de cap

Câteva lucruri care ne dau bătaie de cap când ţinem un speech sunt nervii, tracul. Şi aceştia se manifestă fizic astfel: ni se umezesc mâinile, ne înroşim, ne apucă căldurile, vocea se subţiază şi pare piţigăiată, începem să vorbim foarte repede şi dăm repede din mâini.

Cum scăpăm de toate astea? Nu prea avem cum să scăpăm, dar pot fi cât de cât controlate:

- Înainte să ieşi la atac, închide ochii şi imaginează-ţi că eşti acolo unde te simţi tu cel mai confortabil, relaxat. Deschide ochii după ce ai spus deja primul cuvânt, în felul asta calmându-te înainte să vorbeşti.

- Gândeşte-te că emoţiile ce le ai le simţi mult mai tare decât le poate observa publicul.

- Şi cei mai mari vorbitori greşesc. Ridică-te şi mergi mai departe, oamenii apreciază efortul.

- Încearcă să îţi auzi vocea aşa cum o aud şi ceilalţi. Pune de exemplu o mână peste urechea dreaptă să spunem, în aşa fel încât să o îndrepţi puţin în faţă. Cu cealaltă mână îndreaptă sunetul catre urechea dreaptă. Astfel auzi acelaşi sunet pe care îl aud şi oamenii în sală.

- Gesturile sunt importante. Când suntem agitaţi facem un curent în jurul nostru de numa’-numa’, dar nici să stăm drepţi ca la armată nu e bine. Încearcă să susţii cu gesturi ce vorbeşti, nu invers.

Ultimul meu sfat

Aveţi încredere în voi, data viitoare va fi mai bine!

V-am pupat şi vă aştept să îmi spuneţi ce credeţi despre ce am scris, nu înainte să-mi cer scuze pentru distanţa uriaşă dintre cele două părţi ale articolului.

O primavară superba tuturor,
Dalia

De fiecare dată când trebuie să vorbim în faţa unui public, prima reacţie este să ne panicăm, să ne speriem. Ne trec prin faţa ochilor tot felul de scenarii care mai de care mai înfricoşătoare: dacă îmi pierd foaia de pe care trebuie să citesc, dacă mă bâlbâi, dacă nimeni nu mă ascultă, dacă oamenii se ridică şi pleacă exact când începe să fie mai interesant, dacă nu vor râde la gluma mea, dacă nu voi ştii să răspund la întrebări, şi aşa mai departe.

Cu toate acestea fiecare din noi a trebuit la un moment sau altul, în faţa unui public mai mare sau mic, în faţa prietenilor sau a unor necunoscuţi să ne prezentăm o lucrare, un referat sau doar să ne expunem punctul de vedere. Şi cu toţii am supravieţuit. Nu am auzit pe nimeni încă să se omoare din cauza unui “speech”, deci trebuie să existe nişte trucuri pentru a pleca de pe podium cu fruntea sus – şi asta nu neaparat de frică să nu dăm cu ochii de unul sau altul.

Cine nu a auzit de vestitul sfat: imaginează-ţi că toata lumea în public este dezbrăcată şi numai tu eşti îmbrăcat. Pentru cineva care trebuie să vorbească despre o nouă descoperire în geriatrie, întelege de ce acest sfat nu este întotdeauna cel mai bun.

Şi totuşi ce paşi trebuie să urmăm atunci cand vorbim în public?

Atunci când vorbim în faţa unui public sunt câteva aspecte de care trebuie să avem grijă:

• ce spunem
• cui spunem
• cum spunem

Azi ne vom ocupa de prima problema şi anume ce spunem.

Iată paşii pe care ar trebui să îi avem în vedere înainte să ne alegem un subiect:

Te pasionează subiectul?

Da, obligatoriu, alege un subiect care te pasionează. Atunci când vorbeşti despre ceva ce îţi place, o faci cu plăcere şi te simţi mai în largul tău.

E oare acest subiect interesant?

Gândeşte-te dacă ce îţi place ţie e interesant şi pentru publicul tău. E important ca celor din public să le spună ceva subiectul, altfel şansele să fie cu gândul în altă parte sunt foarte mari.

Ştii să-l faci atrăgător?

Începutul unei prezentări sau a unui speech este esenţial! Trebuie să le captezi atenţia din primele rânduri, să nu aştepţi ca cei din faţă să sforaie. Poate cea mai simpla variantă care îţi vine în minte este să începi cu: “Eu sunt Ghiţă şi am venit azi să vă vorbesc despre încălzirea globală.” Dar este şi cea mai puţin indicată.

Încearcă să începi cu o întrebare: “Ştiaţi că în ultimii ani numărul nu ştiu căror animale a scăzut drastic din cauza încălzirii globale?”

Încearca sa deschizi cu ceva personal: “Chiar eu am văzut colonii întregi de pinguini nevoiţi să îşi părăsească casa din cauza topirii gheţarilor. ”

Poţi începe cu o gluma – dar ai grijă să fie scurtă, clară şi încercată pe prieteni înainte, să ştii sigur că are efect.

Poţi începe puţin mai teatral: dintr-odată se sting luminile în sală şi pe ecran apare un filmuleţ sfâşietor cu doi pinguini, sau nişte imagini care vor face senzaţie.

Nu trebuie să faci toate aceste lucruri, dar trebuie să le iei pe toate în considerare pentru a vedea care ţi se potriveşte mai bine. Ce e important este să nu uiţi că din primele vorbe trebuie să le atragi atentia.

Ai conţinutul bine pus la punct?

O dată prinşi în plasă trebuie să îi ţii acolo. Informaţia trebuie să fie cât mai bine structurată şi uşor de urmărit. Îmi închipui că fiecare din voi a avut “norocul” să adoarmă la vreo conferinţa sau prezentare. Unul din motive este pentru ca nu a fost destul de dinamic.

Puneţi întrebări, încercaţi să vă implicaţi publicul cât mai mult. După ce aţi exemplificat o idee, faceţi o mică recapitulare, în felul acesta sedimentându-se mai uşor în capul publicului. Ridicaţi dileme, aşteptaţi ca oamenii să vă răspundă la întrebări. Nu le daţi în cap celor care au curajul să răspundă, chiar dacă greşesc. Deşi poate tipul a bătut câmpii, cei din public vor vedea că e ok să se implice fără să le fie frică de faptul că spun tâmpenii şi sunt luaţi peste picior.

Tot pentru a-i face pe participanţi să se simtă bine şi implicaţi în prezentare, repetaţi ce au spus: “Aşa cum a menţionat şi domnul cutărică…“, dar aveţi grijă ca unii să nu monopolizeze discuţia.

Nu uita să faci un rezumat

La sfârşitul prezentării trebuie să scoţi în evidenţă subiectul întregii lucrări, să faci un rezumat concret şi poţi avea două tipuri de concluzii: închise sau deschise.

O concluzie închisă înseamnă că oamenii pleacă de la prezentarea ta cu un fapt concret: efectele încălzirii globale sunt cutare, cutare, cutare şi modul de a stopa acest produs este cutare, cutare, cutare.

O concluzie deschisă este atunci când oamenii pleacă cu o întrebare, când oamenii îşi pot forma propriile lor idei în funcţie de materialul prezentat de voi. Acest gen de concluzie merge atunci când subiectele voastre au legatură cu etica, cu sentimentele, nu când vorbim de fapte concrete.

Un alt lucru important pe care trebuie să îl ai în vedere atunci când închei este să implici din nou publicul: “Chiar tu poţi să ajuţi la stoparea procesului de încălzire globală, spune mai departe ce ştii despre acest subiect şi astfel putem să ne asiguram că acest lucru nu se va mai repeta.”

La finalul oricărei prezentari bune, oamenii trebuie să plece mândrii de ei.

În cele din urmă, o prezentare bună, nu este despre un subiect bun, nu este despre un prezentator bun ci este despre cum a influenţat un public.

Dacă publicul pleacă cu convingerea ca a aflat ceva, ca este motivat să facă ceva anume, că nu poate sta locului pentru că are atâta dorinţa de a schimba ceva – înseamnă ca ai reuşit!

Şi nu uita de detalii!

1. Ultimul lucru pe care trebuie să-l faci înainte de a fugi de pe scenă este să le mulţumeşti pentru prezenţă şi să le spui că fie pot pune întrebări, în timpul rămas, sau că se poate continua discuţia şi mai apoi, în culise.

2. Interacţionează cu oamenii după ce ai terminat. Ocheşte-i pe cei care ai văzut că au fost interesaţi şi întreabă-i cum li s-a părut, ce părere au etc.

Cam atât am vrut de spus despre “Ce spunem”. Data viitoare ne vom axa pe “Cui spunem” şi “Cum spunem”.
În speranţa că vi s-a părut de folos, aştept cu nerăbdare întrebări, sugestii, propuneri.

Probabil credeţi că am luat-o razna complet şi nu îmi dau seama că orice om normal nici măcar nu trebuie să se gândească la o astfel de alegere, dar să o mai şi facă. Ei bine, nu vă contrazic total când credeţi că am luat-o pe cărări nebănuite, vă spun doar că eu am ales ficţiunea.

Dar hai mai întâi să vedem care e realitatea şi care e ficţiunea. Totodată, hai să vedem de ce e atât de important să aleg între ele două când încă nu m-am dat jos din pat şi nici măcar nu m-am spălat pe ochi.

Pentru mine realitatea sună cam aşa: azi e luni, deci o iau de la capăt cu serviciul. Iar plec pe întuneric şi mă întorc pe întuneric. Şi azi o să lucrez ca o nebună şi tot nu voi avea bani să îmi plătesc angajaţii. Abia am făcut curat şi totuşi casa e o cocină, dar lasă că se mai adună şi până vineri o să îmi doresc să nici nu mă întorc acasă.

Cam astea sunt primele gânduri care îmi trec prin cap dacă aş alege realitatea.

Dar eu aleg ficţiunea: Azi e luni şi într-o oră mă văd cu cei mai scumpi copilaşi din lume! Copilaşi ce îmi vor zâmbi şi vor repeta lucrurile pe care le-au învăţat cu noi. Vine şi Erika, ce dor mi-a fost de ea, nu a mai venit de o săptămâna! Azi pot să le mai dau fetelor încă 10% din salariul de acum două luni -€“ e bun şi ăla. Am făcut pâine, să nu uit să le-o duc, sper să le placă!

Aţi înţeles de ce aleg ficţiunea? Sau ce înseamnă ficţiunea pentru mine? Ficţiunea este o pereche de ochelari roz care mă ajută să văd lucrurile frumoase din viaţă de zi cu zi. Alegând aşa zisa ficţiune aleg de fapt să nu mă împotmolesc în glodul vieţii, ci să admir firicelele de iarbă care ies din el.

Ce mă costă să fiu astfel?

În afară că unii cred că sunt cu capul în nori şi că ignor ce se întâmplă în jurul meu, absolut nimic.

Ce am de câştigat?

O viaţă mai liniştită, mai atentă la micile detalii, o viaţă în care mă forţez să văd tot timpul imaginea de ansamblu şi nu chichiţele mici care ne deranjează. Pot pune astfel în practică tot felul de idei creative care mă ajută să sar peste gropile din şoseaua vieţii.

Poţi încerca şi tu ochelarii mei şi vei vedea că vei avea mai multă încredere în puterile tale, vei observa că lumea are şi părţile ei frumoase, că există şi oameni în care poţi avea încredere, şi dacă nimic nu funcţionează, nu îţi fă griji… -€“ Mai ai şi mâine o şansa!

Şi nu uită: nu e rău să fii uneori cu capul în nori -€“ de sus vei vedea tot timpul imaginea mai mare!