Ce faci când prietenii te ţin pe loc? Nu e o întrebare retorică. E foarte greu să faci ceva şi uneori nici nu avem curajul să cerem sfaturi în legătură cu o asemenea problemă.

Se pare că prietenii vechi au o influenţă foarte mare asupra noastră. Relaţia cu ei presupune amintiri cu întâmplări ce ne fac nostalgici, avem impresia că a renunţa la ei înseamnă să renunţăm la o parte importantă din noi şi e dureros.

În momentul în care o luăm pe un alt drum decât ei, simţim nevoia să-i cărăm şi să-i acomodăm cu noua noastră viaţă, cu descoperirile noastre şi cu noii noştri prieteni. Ei nu se lasă duşi, drumul lor nu se mai intersectează cu al nostru. Unii au rămas undeva în trecut şi se simt confortabil acolo, alţii se îndreaptă spre alte ţinte, şi-au descoperit alte interese.

Şi, se apre că la fel cum antipatizăm “la prima vedere”, simpatizăm, admirăm şi ne îndrăgostim (chiar dacă nu la fel de des cum antipatizăm), tot la prima vedere. Poate vă întrebaţi de ce afirm că nu la fel de des. Mă bazez pe varianta cu perechea simpatică a exerciţiului din acelaşi atelier – al Lisei Bourbeau – în care niciunii nu ne-am găsit perechea la fel de repede.

M-a bulversat oarecum descoperirea – adică purtăm tot timpul vesta antiglonţ? M-am gândit că are legătură cu instinctele de conservare, că probabil suntem programaţi să ne dăm seama de pericole foarte rapid şi că simpatiile, fiind “detalii”, se pot construi – şi e chiar recomandabil să fie aşa – în timp.

Profetul şi unul dintre însoţitorii săi veniseră într-un oraş să predice. Curând, un adept al învăţăturilor lui ajunse la el şi îi spuse: “Stăpâne, nu e decât prostie în acest oraş. Locuitorii sunt atât de încăpăţânaţi! Nimeni nu vrea să înveţe nimic. Nu vei preface niciuna dintre aceste inimi împietrite.” Profetul răspunse binevoitor: “Ai dreptate.”

Curând după aceea, un alt membru al comunităţii se apropie de Profet. Strălucind de bucurie, îi zise: “Stăpâne, te afli într-un oraş norocos. Oamenii tânjesc după adevărata învăţătură şi îşi deschid inimile cuvântului tău.” Mohamed zâmbi cu bunătate şi spuse iarăşi: “Ai dreptate.”