Se întâmplă ca uneori să facem greşeli fără să ne dăm seama. Când cineva ni le semnalează avem prostul obicei de a ne simţi prost, în loc să acceptăm faptul că am greşit şi să fim recunoscători faţă de cei ce ne-au semnalat greşeala.

Dacă ai aşteptări de la cei din jur, învaţă întâi să accepţi greşelile tale.

Mai jos am transcris o poveste “zen”.

Aşa-i că şi tu te-ai gândit acum ceva vreme la o invenţie genială şi apoi ţi-ai dat seama că deja există? Pun pariu că mulţi oameni s-au mai gândit la un Facebook. Unii poate chiar înainte să apară Facebook-ul. Mulţi s-au gândit la începutul internetului la un motor de căutare. Google nici n-a fost primul pus pe picioare. Întrebarea este: Cât costă o idee bună? (căci celelalte idei nici măcar nu ne interesează!)

Vă zic eu cât costă! NIMIC! Ştiu, ştiu, ideile bune uneori pot genera un profit imens. Google face super-mulţi bani în prezent. La început a fost doar o idee. Acum e una dintre cele mai mari afaceri din lume. Dar pe vremea când internetul abia se născuse ideea unui motor de căutare pe internet costa fix nimic. Ba dimpotrivă, pentru a pune în practică ideea trebuia să INVESTEŞTI!

Uneori am o groază de chestii de făcut în aceeaşi zi şi ca să nu le uit pe unele din ele (căci am o memorie de furnică) încep să-mi fac o listă pe o hârtie sau într-un Notepad. Mi-am dat eu seama că asta-i soluţia pentru productivitate!

Înainte să descopăr listele mă apucam de treabă şi între timp tot uitam ce mai aveam de făcut. Mai ales că de multe ori în timp ce fac un task îmi dau seama că mai am ceva de făcut. Pac – adaug rapid pe listă! :)

Dar listele au şi ele defectele lor. Defecte pentru care pentru o vreme nu m-am mai folosit de liste. În primul rând: SUNT PREAAA LUNGI! … Şi-n al doilea rând: NICIODATĂ NU ŞTIU CARE TASK E PRIORITAR!

Pe Deborah o ştiu din clasa întâi. Am fost colegi câţiva ani de zile. Apoi am cam pierdut legătura… până când s-a inventat Facebook-ul. Zilele trecute am observat total întâmplător faptul că îşi publică pe internet fotografiile pe care susţine că le face singurică.

E pasionată de fotografie deşi deja e studentă la actorie şi în paralel la arhitectură! Mi-am zis: “Wow, uite încă un om pasionat!” şi m-am decis ca după ani de “tăcere” să-i cer un interviu. Ce-a ieşit e mai jos.

Ah, şi, azi – 12 septembrie – este ziua ei. Face 20 de ani! La mulţi ani, Deborah! :)

De obicei după ce faci ceva (fie pictezi un tablou, fie îţi cumperi o bicicletă nouă, fie termini un mare proiect la serviciu etc.) cauţi să primeşti feedback de la apropiaţi sau de la superiori (în cazul serviciului).

Există totuşi, ca de obicei, o mică problemă. Vei observa că feedbackul negativ (care adesea este considerat şi “constructiv”) vine mai greu şi mai rar ca cel pozitiv. Vasăzică vei primi mult mai multă laudă decât critică. Deşi e bine să ai lăudtori, tu ai nevoie de feedback, tu vrei să ştii concret toate punctele slabe ale creaţiei tale pentru că vrei să-ţi îmbunătăţeşti lucrarea. Laudele, practic, nu te vor ajuta să te dezvolţi mai departe, ci te vor face probabil fericit o scurtă perioadă de timp.

Încerc – şi reuşeşc – să-mi fac un mic obicei din a mă autodepăşi.

De ce fac asta? Pentru că mă face să mă simt bine şi pentru că doar astfel pot evolua: cu paşi mici, făcuţi pe rând.

Am o pasiune pentru biciclit, pentru pedalatul urban – pe româneşte zis: pentru mersul rapid pe bicicletă prin zone aglomerate precum Bucureştiul. Recent am livrat rapid pe bicicletă, contra cost, tot felul de treburi – ultima dată am livrat un bax de apă de 1.5 L – greu de aproape 10 kilograme.

Da, e doar o întrebare, nu-i un articol…

Şi întreb pentru că am impresia că nu poţi scoate pe cineva din depresie. Niciodată. Acel cineva se scoate singur din depresie.

Dar, totuşi, întreb: Cum poţi să scoţi un prieten din depresie?

Există o vorbă pe care am auzit-o nu de mult şi de care aproape m-am îndrăgostit. Am ajuns s-o spun tot mai des persoanelor din jur care se plângeau că unii oameni profită de ei. Azi, în duş, unde adesea am revelaţii, mi-am dat seama că-i o vorbă tâmpită.

Vorba zice aşa: “Prost nu-i cine cere, ci cine oferă!“.

Cu prima parte sunt totalmente de acord: “Prost nu-i cine cere.”.

Mi-a luat o vreme să înţeleg că a cere e un lucru de bază în universul nostru. Fie că-i vorba de un mic ajutor, fie că-i vorba de un vis imens ce vrei să ţi se împlinească: trebuie să ceri - uneori persoanelor dragi, alteori Universului (da, da, am văzut “The Secret”). Rar lucrurile se întâmplă de la sine, pur şi simplu…