Ieri a fost luni şi corporatiştii din toată lumea asta ştiu ce înseamna “luni”. Această zi este o-ri-bi-lă. Toată lumea vrea ceva de la tine luni. Şeful, colegul, vecinul, gunoierul, poştaşul, iar şeful, apoi şeful mai mare, apoi direct patronul… Pentru că luni este luni şi luni este ziua în care munceşti de-ţi sar capacele, vorba ‘ceea. Luni e ziua în care toate trebuiau să fie gata ieri! Deşi era duminică şi în weekend nu lucrăm. Culmea!

Ca să nu ajung asemeni corporatiştilor am început să-mi organizez şi prioritizez munca. Sau cum îmi place mie să-i zic: Îmi respect munca!

Mi se întâmplă uneori pur şi simplu să nu am chef de absolut nimic. Nu vreau nici să lucrez, nici să învăţ, nici să mă plimb, nici să socializez… nu vreau să fac nimic! Atât de mult nimic încât nici să stau degeaba parcă nu-mi vine. E o stare ce o întâlnesc destul de rar, dar pe cât de rară este pe atat de mult o displac.

Se spune că astenia de primăvară are câteva simptome asupra noastră. Eu nu prea cred în această astenie, dar două din simptomele ei mi-au atras totuşi atenţia: lipsă de energie şi pasivitate şi putere de concentrare redusă.

Cam asta simt eu de câteva zile. Nu am chef de nimic pentru că parcă-s lipsit de energie. Uit tot mai des tot felul de lucruri ce nu obisnuiesc să le uit, nu pot gândi prea clar, am o stare ciudată de somnolenţă … şi tot aşa.

În fiecare luni vom publica o poveste, un video sau o imagine ce are ca scop motivarea ta în prima zi din săptămână. Pe această cale îţi urăm o săptămână cât mai bună!

Puteţi să ne trimiteţi chiar şi voi material motivaţional pentru luni dimineaţă prin formularul de aici.

Azi vi-l prezint pe Matt, omul care timp de 14 luni de zile s-a plimbat prin 42 de ţări şi s-a filmat cu mii de oameni dansând. La început a dansat în faţa monumentelor, dar apoi a transformat acest “nonsens” într-o acţiune caritabilă (dacă pot să-i spun aşa).

Rezultatul este acesta:

Iar explicaţiile lui (partea cu adevărat motivaţională) sunt aici:

“O fărâmă de visare e bună ca un narcotic în doză mică; visarea adoarme febrele câteodată prea mari ale inteligenţei care se frământă şi dă naştere unui abur blajin şi proaspăt ce indulceşte contururile prea aspre ale gândirii pure, umple golurile şi intervalurile şi netezeşte ascunzişurile ideilor.” (Victor Hugo)

Cu toţii avem vise, fie ele în plină zi sau noaptea când dormim. Toţi visăm şi tuturor ne place să visăm. Tocmai de aceea, Motivonti oferă în această duminică un cadou pentru toată lumea: un răsărit de soare alături de “Noapte bună!“.

Atât în filmul cât şi în cartea “Alice în ţara minunilor” există următoarea replică:

Alice laughed. `There’s no use trying,’ she said `one can’t believe impossible things.’

`I daresay you haven’t had much practice,’ said the Queen. `When I was your age, I always did it for half-an-hour a day. Why, sometimes I’ve believed as many as six impossible things before breakfast.”

Pe mine replica asta m-a lovit pur şi simplu. M-a dus într-o stare ciudată de meditaţie. Am stat şi m-am uitat în gol gândindu-mă la un asemenea “exerciţiu de imaginaţie”.

Atunci când Ariel mi-a propus să scriu săptamâna aceasta un articol despre o temă la alegere, primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot din cutia așezată strategic la distanță de o mână de laptop un teanc de hârtii albe, pătrate, pe care îmi notez de obicei sarcinile pentru viitorul foarte apropiat. În mod straniu, de câte ori notez pe aceste foi, reușesc să-mi duc la capăt misiunea (poate pentru că albul simbolizează puritatea, poate pentru că pe ACESTE hârtiuțe notez numai ce-mi place să fac), pe când toate notițele referitoare la teme la mate (scrise pe niște sticky notes gălbioare) ajung la gunoi fără să fi fost bifate înainte.

Mi-am dezvoltat în ultimii 2 ani un sistem ce garantează că-mi voi aminti tot ceea ce-mi doresc să fac, deși sunt o persoană foarte uitucă de fel (poate și din cauză că am atâtea dorințe și atâtea direcții înspre care vreau să mă îndrept mai departe în viață). Ideea de la baza acestuia e simplă și voi avea grijă să ți-o expun în următoarele paragrafe.

Acum ceva timp am vorbit despre câteva trucuri utile în caz că trebuie să vorbim în faţa unui public, asta însemnând orice altă persoană în afară de imaginea noastră reflectată în oglindă.

Cele două aspecte ce urmau să fie tratate erau: cui ne adresăm şi cum ne adresăm. Haideţi să vedem cum rezolvăm, în favoarea noastră, prima problema.

La prima impresie, publicul e ultimul la care te gândeşti. Un motiv e că ne e foarte frică să ni-l conturăm clar şi concret în faţa ochilor, să nu devină, Doamne fereşte, real, şi atunci am îmbulinat-o cu totul. Dar publicul joacă un rol destul de important în toată acestă piesă de teatru care este speech-ul nostru. Un public bun te poate salva în timp ce unul pus pe şotii te poate scufunda atât de adânc încât să nu mai nimereşti microfonul sau locul central de pe scena niciodată.

Pe Tara am cunoscut-o … nu prea-mi amintesc cum. Cert e că într-o zi am ieşit în oraş să discutăm şi să filozofăm – lucru care s-a şi întâmplat: am vorbit atunci de Statul Român, de necesitatea facultăţii în ziua de azi, de proiectele ei, de proiectele mele şi tot aşa. Clar pot spune că este genul de persoană cu care pot pierde mult timp vorbind despre de toate.

Am hotărât s-o iau la întrebări tocmai pentru a demonstra că poţi face lucruri minunate cu timpul tău liber. Soup Nights, proiectul lui Tara, mi se pare un exemplu foarte bun. :)